În fiecare an la 20 iulie este sărbătorită Ziua Mondială a Șahului, instituită în 1966, la inițiativa Federației Internaționale a Jocului de Șah (FIDE).
Șahul poate fi definit ca fiind o competiție între alb și negru, care se bat utilizând strategii și făcând apel la inițiativă. E un război pe 64 de pătrate cu 32 piese (16 negre și 16 albe), unde cel mai puternic învinge. „Șahul este piatra de încercare a inteligenței”, definea, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, acest joc al minții, Johann Wolfgang von Goethe, cel mai important reprezentant al clasicismului german.
Asupra originii jocului de șah există multe legende. Se poate considera însă că șahul a apărut în India cu mai bine de 2000 de ani în urmă. Legenda spune că un înțelept indian, Sessaibn Dahar, ar fi inventat jocul de șah, pentru a-l instrui și distra pe împăratul perșilor, Seram. Jocul se numea atunci „ciaturanga”. Prin figurile sale și poziționarea acestora, șahul căuta să reprezinte componența și ordinea de luptă a armatei indiene din vremea aceea. Ulterior, șahul s-a răspândit din India în toată Asia centrală și de răsărit, iar la sfârșitul secolului al V-lea a pătruns în Iran, unde s-a bucurat de o mare popularitate.
În secolul al VII-lea, șahul a fost cunoscut de arabi. Ei au numit acest joc — nou pentru ei — „satrandj” (de la cuvântul persan ”satrang”). La vremea aceea, regulile jocului de șah se deosebeau în mare măsură de cele actuale. Arabii au dezvoltat și au desăvârșit în oarecare măsură vechiul joc de șah.
Odată cu răspândirea „satrandjului” în Europa, cultura jocului de șah, care atinsese o dezvoltare destul de mare la arabi, a decăzut simțitor. Perioada dintre secolele al X-lea și al XV-lea a fost o perioadă de decădere a artei șahului. Atmosfera deprimantă din perioada Evului Mediu nu putea favoriza dezvoltarea liberă a artelor. Șahul a devenit un joc al hazardului. Se juca pe bani, la fel ca și zarurile, triktrak și alte jocuri asemănătoare. La sfârșitul secolului al XIII-lea, Biserica Catolică l-a trecut în rândul jocurilor interzise, șahul fiind considerat o pierdere de vreme, un joc nedemn de un creștin. Această interdicție a fost înlăturată la mijlocul secolului al XIV-lea. Regulile actuale ale jocului de șah au fost create, în cea mai mare parte, în epoca Renașterii (secolele al XV-lea și al XVI-lea), deși unitatea lor deplină a fost realizată abia în 1854, prin publicarea de către K.A. Ianis a unui excelent studiu privind analiza logică și istorică a regulilor jocului de șah.
La primul congres al FIDE (1914 la Paris), printre delegații care au aprobat constituirea acestui for internațional s-a aflat și tânărul român Ion Gudju, pe atunci proaspăt locotenent, doctorand în chimie la Sorbona și maestru de șah entuziast. Cu ocazia aniversării semicentenarului FIDE, în anul 1954, Ion Gudju a fost declarat „decan fondator” al FIDE, România numărându-se astfel printre țările fondatoare ale Federației Internaționale a Jocului de Șah. În țara noastră, Federația Română de Șah (FRS) a luat ființă în 1915, primul președinte fiind scriitorul Mihail Sadoveanu.
În România, Campionatul Național de Șah a debutat în anul 1926, la Sibiu. Primele trei ediții au fost dominate de Alexandru Tyroler (1891-1973), pentru ca în 1930, titlul de campion național să îi revină lui Janos Balogh. Competiția s-a ținut cu regularitate, anual, de abia începând cu 1946. Campionatul Național de Șah destinat doamnelor a debutat în 1936, la București, cu victoria Rodicăi Manolescu.
Șahistul român care a obținut cel mai mare punctaj FIDE, adică 2707 în octombrie 2005, este Liviu-Dieter Nisipeanu, născut în 1976.
Sursa: agerpres.ro
