18 aprilie 1945 este poate cea mai importantă zi din istoria Aradului, pentru că atât ne-a cam rămas dintr-un oraș cenușiu, o UTA mândră dar tristă la vremurile actuale, însă cu o tradiție ce impune respect oriunde s-ar afla. Baronul Francisc Neuman ne lăsa cu 78 de ani în urmă o moștenire de neprețuit, o ITA invincibilă la începuturile sale și în principal în primele trei decenii de viață, dar care odată cu trecerea timpului și-a pierdut din strălucire. Asta pentru că nu a mai fost condusă întotdeauna de oameni pricepuți și dedicați, iar fotbaliștii ei nu au mai prețuit-o precum în primele sale zile.
Trebuie să lăsăm însă amărăciunea deoparte măcar o zi, pentru că sărbătoare înseamnă în primul rând bucurie, așa că e bine să prețuim UTA și la greu și să ne amintim de cele mai frumoase momente din istoria clubului, de la cele șase titluri de campioană și două Cupe ale României până la momentul Feyenoord, cu acea minune din 30 septembrie 1970, când clubul fanion al orașului nostru obținea cea mai importantă performanță europeană.
De asemenea, UTA se identifică prin minunații și numeroșii ei suporteri, care duc cu îndârjire mai departe dragostea și respectul pentru culori. Orice utist simte ceva special în ziua aniversării, iar faptul că fiecare fan are acasă un tricou, un fular sau un steag roș-alb amplifică sentimentul apartenenței la marea familie a Bătrânei Doamne.
Trăim cu speranța unor vremuri mult mai bune și glorioase, iar un prim pas poate fi făcut pe 27 aprilie, când UTA se poate califica în finala Cupei României, după mai bine de jumătate de secol! Menținerea în elită trebuie să fie o datorie de onoare pe care actuala echipă o poate îndeplini.
La Mulți Ani, UTA!
Mai jos aveți scurta poveste a întemeierii clubului, povestită de profesorul Dionisie Piros, postată pe Facebook, la ceas de sărbătoare, de cei de la Ultras Arad:
,,…Baronul s-a ținut de cuvânt. A convocat o mică ședință în clădirea de lângă stadionul UTA, cea cu etaj, din dreapta (n.r. Grădinița). A fost prezent, desigur, baronul, contabilul-șef Gerold, care pe vremuri fusese portar la AMEFA, directorul comercial Herzog, încă doi-trei angajați și ceva ziariști. Întâmplător, și eu, care aveam 15 ani, eram tânăr elev și jucam tenis la UTA.
Francisc Neuman a anunțat intenția lui de a avea o echipă. Un cadru foarte simplu, în jurul unei mese de ping-pong, verde, ca și cele de astăzi, dar din lemn. Clădirea era destul de modest mobilată. Acolo s-a semnat procesul verbal, totul a durat maximum jumătate de oră. Toți veniseră din fabrică, apoi s-au întors în fabrică. Nu era o mare ședință, anunțată, cu ordine de zi. S-a ales denumirea ITA, după numele fabricii, Industria Textilă Arădeană, iar ultima problemă rămânea alegerea culorilor. S-a propus verde-alb, dar baronul a răspuns că verdele nu era chiar adecvat pentru acele vremuri în România. El, fiind un mare simpatizant al echipei Arsenal, din Londra (acolo își făcuse studiile, mergea la meciurile echipei), a propus roşu-alb. S-a acceptat această variantă și a rămas ITA, cu roșu-alb.” – prof. Dionisie Piros
1945-2023
La mulți ani, UTA!
