Sunt toate formele de obezitate la fel de periculoase? Aceasta întrebare a fost una din întrebarile fundamentale ale cercetarii în domeniul nutritiei, obezitatii si diabetologiei ultimilor 10 ani. Legatura dintre distributia grasimii si boli nu mai este o necunoscuta.
Depunerea feminina (anterior menopauzei) este predominent subcutanata, difuza (obezitatea „ginoida”, „în forma de para”) si mai putin periculoasa din punct de vedere al bolilor cardiace si metabolice, în timp ce depunerea masculina este în general abdominala (obezitatea „în forma de mar”) si reprezinta forma cu implicatiile medicale cele mai grave.
Grasimea de pe burta reflecta o mare cantitate de grasime în interior, asa numita obezitate „viscerala” profund nociva, cea care duce, previzibil, la diabet tip 2, ficat gras, infarct miocardic, accident vascular si întregul grup de boli din sfera metabolica si cardiovasculara.
Pana la acest punct, stiinta nu are controverse. Dilemele încep însa în momentul în care apare, din practica, constatarea ca nu toate persoanele obeze sunt predispuse la bolile metabolice. Chiar daca sunt în proportie mai mica, unele persoane cu obezitate nu fac diabet, nu sunt mai predispuse la boli cardiovasculare, au, cu alte cuvinte o asa-zisa „obezitate sanatoasa”.
La fel cum si unele persoane sunt considerate „obeze” din punct de vedere al abundentei grasimii în jurul organelor si al predispozitiei pentru boli (aceasta sfera a aparentelor paradoxuri se întinde între „normoponderalul obez” si „obezul cu metabolism sanatos”). Oare stiinta ar putea descoperi secretul acestor diferente?
Medicul german Matthias Bluher, internist si endocrinolog, profesor de endocrinologie moleculara la Leipzig, a prezentat raspunsuri la aceste întrebari dupa o activitate marcanta dedicata acestui subiect, concretizata în peste 300 de cercetari de înalt nivel dar care au pornit de la întrebari simple precum: „de unde stie o calorie unde sa se depuna”, „de ce exista obezi nediabetici”, „cum am putea transforma grasimea periculoasa în grasime benigna?”
Dr Matthias Bluher este, de altfel, si initiatorul primei „banci de grasime” din lume, în Leipzig. Aceasta banca de adipocite este destinata cercetarilor ce vor aduce, cu siguranta, macar o parte din raspunsurile asteptate de întreaga planeta pentru tratamentul bolii secolului, obezitatea, si vor putea concretiza, într-un final, „dezideratul Harvard”: „stay slim and eat what you want…”.
Asadar, care celule grase sunt cele mai periculoase si prin ce mecanisme? Cercetarile doctorului Bluher arata ca unul din raspunsurile principale este: „cele mari”. Obezitatea hipertrofica, cu expandabilitate mare a adipocitelor, este forma severa a obezitatii, în timp ce obezitatea cu adipocite putin expandabile este forma mai putin severa. Cu cat sunt mai mari celulele grase, cu atat sunt mai active hormonal si predispun la diabet si boli cardiovasculare. Anumite substante sunt produse în cantitati mai mari de catre celulele grase mari: DPP-4, NRG-4 si întretin cercul vicios al rezistentei la insulina.
Mai mult, chiar celulele grase transmit mai departe semnale referitoare la cum sa se depuna pe mai departe grasimea, printr-un cerc vicios în care sunt implicate alte substante precum RBP-4 sau vaspina. Mai mult, obezitatea periculoasa este si o boala inflamatorie întretinuta de grasimea însasi, prin alte substante precum progranulina, chemerina.
Dar cum transmit adipocitele semnale atat de complexe? O ipoteza este ca o parte din celulele inflamatorii, macrofagele, preiau informatie din zonele cu grasime periculoasa, migreaza în alte zone si dau semnale sa vina în zona alte macrofage care întretin, la randul lor, inflamatia grasimii. Mai mult, aspectul aglomeratiilor de celule din obezitate se aseamana aceluia din ateroscleroza. În spatele acestor mecanisme se gaseste, desigur, genetica. Deja numeroase gene (Hox C9, HoxA5 etc.) dicteaza predispozitia la obezitate pe care apoi celulele grase o întretin prin cele pete 600 de substante chimice pe care le produc (adipokine).
O parte din ipoteze au fost testate pe o populatie de sobolani manipulata genetic încat adipocitelor sa le lipseasca gena receptorului de insulina (sobolanii FIRKO, Fat-specific insulin receptor Knock-Out). Acesti sobolani traiesc mai mult si sunt protejati de obezitate comparativ cu sobolani hraniti la fel dar care au gena respectiva. Astfel de experimente confirma rolul semnalelor insulinei în organism si, în plus, o parte din lanturile fiziologice se închid la nivelul creierului, unde insulina însasi are o activitate bine cunoscuta si unde genele obezitatii sunt major exprimate.
Cu alte cuvinte: grasimea, creierul si toate celelalte organe unde actioneaza insulina, adiponectina sau alte sute de substante pe care abia începem sa le descifram (multe din ele produse de grasimea însasi) comunica între ele. În ce loc si cand s-ar putea întrerupe sau deturna conversatia…ramane o întrebare deschisa.
Între timp stim cu siguranta ca obezitatea abdominala este periculoasa si predispune, prin mecanisme complexe, la diabet tip 2, boli metabolice si cardiovasculare si o viata mai scurta, astfel încat orice demers care previne sau remediaza depunerea de grasime pe burta si organe este binevenit.
Sursa: sanatate.bzi.ro
