Mântuitorul Iisus Hristos la Cina de Taină, înainte de a se întoarce la Tatăl, S-a aplecat să spele picioarele apostolilor, anticipând supremul act de iubire al Crucii. Cu acest gest i-a invitat pe ucenicii Săi să intre în aceeași logică a iubirii care se dăruiește în special celor mai mici și celor nevoiași (cf. Ioan 13,12-17).
Urmând exemplul Lui, fiecare creștin este chemat să retrăiască, în contexte diferite și mereu noi, exemplul samariteanului milostiv (Luca 10,33-35). Un învățător al Legii îi pune Mântuitorului o întrebare, care devine foarte prețioasă pentru noi: „Cine este aproapele meu?” (Luca, 10, 29), și subînțelege că aproapele sunt „rudele mele? Conaționalii mei? Cei din religia mea?…”. Așadar, vrea o regulă clară care să-i permită să-i clasifice pe ceilalți, să le pună o etichetă existențială pe frunte, în „aproapele” și „non-aproapele”, în cei care pot să fie aproapele și în cei care nu pot să fie aproapele.
Și Iisus răspunde cu o parabolă, care pune în scenă un preot, un levit și un samaritean. Primii doi sunt figuri legate de cultul liturgic de la Templu din Ierusalim, al treilea este un evreu schismatic, considerat ca un străin, păgân și impur, adică samaritean. Pe drumul de la Ierusalim la Ierihon preotul și levitul întâlnesc un om muribund, pe care tâlharii l-au atacat, l-au prădat și l-au abandonat. Legea Domnului în situații asemănătoare prevedea obligația de a-l ajuta, însă amândoi au trecut mai departe fără să se oprească. Erau grăbiți… Preotul, probabil, s-a uitat la ceas și a spus: „Dar, ajung târziu la Liturghie… trebuie să celebrez Liturghia”sau probabil și-a spus : „Dar, am Sfântul Maslu…mă așteaptă oameni bolnavi”. Și celălalt levit a spus: „Dar, nu știu dacă Legea îmi permite asta, pentru că este sânge acolo și eu voi devenii impur prin atingere…”. Merge pe un alt drum, evită și nu se apropie.
Și aici parabola ne oferă o primă învățătură, nu este automat ca acela care frecventează Biserica lui Dumnezeu și cunoaște toate „rubricile” liturgice să iubească. Tu poți cunoaște toată teologia, dar din cunoaștere nu rezultă în mod automat iubirea: iubirea are un alt drum, este nevoie de inteligență, dar și ceva în plus… Preotul și levitul văd, dar ignoră existența și problema celuilalt, privesc, dar nu iau măsuri, nu sunt atinși la inimă de situația celuilalt. Și totuși nu există adevărat cult, adevărată Liturghie, adevărată teologie și adevărată laudă dacă ele nu se traduc în slujire față de aproapele. Să nu uităm acest imperativ mântuitor niciodată: în fața suferinței atâtor oameni epuizați de foame, de violență și de nedreptăți, nu putem rămâne spectatori. A ignora suferința omului sau o existență suferindă ce înseamnă? Înseamnă a-L ignora pe Dumnezeu! Dacă eu nu mă apropii de acel bărbat, de acea femeie, de acel copil, de acel bătrân sau de acea bătrână care suferă, nu mă apropii de Dumnezeu.
Dar să mergem la inima parabolei, unde samariteanul, adică tocmai cel disprețuit, cel care nu conta pentru nimeni, care avea și el treburile și lucrurile sale de rezolvat, când l-a văzut pe omul rănit, n-a trecut mai departe precum ceilalți doi, care erau „legați” de templu și de altar, ci „i s-a făcut milă” (v. 33). Așa spune Evanghelia: „i s-a făcut milă”, adică inima, viscerele, s-au înduioșat! Iată diferența. Ceilalți doi „au văzut”, însă inimile lor au rămas închise, reci, ca de gheață, indiferente și împietrite. În schimb inima samariteanului era sintonizată cu însăși inima lui Hristos. De fapt, „mila” este o caracteristică esențială a iubirii lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu, Cel unul și în Treime, îi este milă de noi. Ce înseamnă? Hristos pătimește cu noi, suferințele și durerile noastre le simte. Compătimire înseamnă „a pătimi cu” sau „a pătimi împreună cu”. Verbul indică faptul că viscerele se mișcă și freamătă la vederea omului aflat în durere și suferință.
Și în gesturile și în faptele bunului samaritean recunoaștem lucrarea milostivă a lui Dumnezeu în toată istoria mântuirii. Este aceeași compătimire prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea fiecăruia dintre noi: El nu ne ignoră, cunoaște durerile noastre, știe câtă nevoie avem de ajutor și de mângâiere. Vine aproape de noi și nu ne abandonează niciodată. Fiecare dintre noi să-și pună întrebarea și să răspundă în inimă: „Eu cred acest lucru? Eu cred că Domnului îi este milă de mine, așa cum sunt eu, păcătos, cu atâtea probleme și atâtea lucruri vicioase?”. Să ne gândim la aceată întrebare esențială și să răspundem: „Da!”. Dar fiecare trebuie să-și privească inima să vadă dacă crede în această compătimire a lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu Cel bun care Se apropie, ne privește, ne mângâie. Și dacă noi îl refuzăm, El așteaptă, Hristos știe să aștepte, Hristos este răbdător și este mereu și mereu alături de noi.
Samariteanul arată o adevărată milostivire, pansează rănile acelui om, îl transportă la un han, se îngrijește de el personal și are grijă de asistența sa medicală, ulterioară. Toate acestea ne învață că mila, iubirea, nu sunt un sentiment vag, ci înseamnă a ne îngriji de celălalt până acolo încât să plătim personal pentru el. Înseamnă a „compromite” suficiența noastră idolatră (a ieși din carapacea suficienței spirituale și intelectuale a imaginii ideatice a bunătății noastre), făcând toți pașii necesari pentru „a ne apropia” de celălalt până la întruchiparea cu el: „să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Iată porunca Domnului Hristos.
După ce a încheiat parabola, Iisus îi întoarce întrebarea învățătorului Legii și îl întreabă: „Care dintre aceștia trei ți se pare că este aproapele celui căzut între tâlhari?” (v. 36). Răspunsul este în sfârșit incontestabil: „Cel care a făcut milă cu el” (v. 27). La începutul parabolei pentru preot și pentru levit aproapele era cel muribund, la sfârșit, aproapele este samariteanul, cel care s-a apropiat, cel care s-a făcut aproapele celui căzut și rănit. Iisus răstoarnă perspectiva: să nu stăm să-i clasificăm pe ceilalți pentru a vedea cine este aproapele și cine nu este aproapele. Tu poți deveni aproapele oricui aflat în nevoie pe care-l întâlnești, și vei fi aproapele dacă în inima ta ai compătimire, adică dacă ai acea capacitate de a pătimi cu celălalt sau împreună cu celălalt.
Această parabolă este un dar minunat pentru noi toți, este și o angajare! Iisus Hristos repetă fiecăruia dintre noi ceea ce a spus învățătorului Legii: „Mergi și fă și tu asemenea”(v. 37). Toți suntem chemați să parcurgem același drum al bunului samaritean, care este icoană a lui Hristos: Iisus s-a aplecat asupra noastră, Iisus s-a făcut slujitorul nostru și astfel ne-a mântuit, pentru ca și noi să ne putem iubi așa cum ne-a iubit El, în același mod, în aceași logică și în același Duh Sfânt.
În concluzia parabolei, Iisus spune: „Mergi și fă și tu asemenea!” (Luca 10,37). Cu aceste cuvinte ni se adresează și nouă. Ne îndeamnă să avem o inimă care vede, să ne aplecăm asupra rănilor trupului și sufletului atâtor oameni pe care-i întâlnim pe potecile stradale din lume. Aceste cuvinte ne ajută să înțelegem că, prin harul lui Dumnezeu primit și trăit în viața de fiecare zi, experiența bolii și suferinței poate să devină școala nădejdei. Într-adevăr, nu evitarea suferinței, fuga din fața durerii, îl vindecă pe om, ci capacitatea de a accepta încercarea, capacitatea de a trăi cu ea, de a o asuma, de a crește în ea, de a găsi sens prin unirea cu Hristos, care a suferit cu iubire răstignită, infinită.
Așa cum Hristos a fost trimis de Tatăl pentru a „bine vesti săracilor” pentru ca să vindece pe cei cu inima zdrobită (Luca 4,18), pentru a căuta și salva ceea ce era pierdut (Luca 19,10), la fel și pliroma Bisericii este chemată să înconjoare cu dragostea sa pe toți cei apăsați de povara slăbiciunii umane, ba mai mult, să recunoască în săraci și suferinzi chipul Întemeietorului ei smerit și suferind, să-și dea toată silința să înlăture mizeria lor și să vrea să-L slujească pe Hristos în ei.
Arhimandrit Teofan Mada
