Mă numesc RUXANDRA–MARIA BOGDAN, am 1 an și 4 luni, împlinite în 11 ianuarie 2017, o zi pe care am aniversat-o în secția de hemato – oncologie a Spitalului de Copii din Timișoara Louis Țurcanu.
Sunt un copil plin de viață, am crescut repede, într-o familie care m-a înconjurat cu toată dragostea cu care poate fi înconjurat un copilaș ca mine, din prima zi când am venit pe lume.
La început de decembrie 2016, buna mea dispoziție a început să pălească, devenisem mai tristă, oboseala mă prindea repede, iar adesea mersul meu devenea ezitant mai ales dimineața… Părinții mei sunt medici dentiști.
Mama mea, mereu atentă la tot ce se întâmplă cu mine, observă în 2 decembrie pe piciorușele mele niște semne pe care, legăndu-le cu starea mea, îi tulbură liniștea… Erau semne depre care învățase cu mult timp în urmă, la facultate, la materiile de medicină generală, semne pe care nu credea că va fi cu putință să le observe la fetița sa, semne ce o duseseră cu gândul la o boală cumplită. Am fost la pediatru, apoi la analize de sânge și da, mama mea nu se înșelase. În dupămasa zilei de 13 decembrie 2016, a primit telefon de la cineva din laboratorul de analize: trebuia să meargă cu mine în urgență, pentru internare, fiind cu suspiciune de LEUCEMIE ACUTĂ.
Simptomele bolii au năvălit fulgerăror apoi, ca în 15 decembrie, dimineața, să se confirme diagosticul de Leucemie Limfoblastică tip B cu limfoblaști common B, în formă hiperleucemică. Sunt o fire luptătoare, nu mi-am pierdut zâmbetul, cu toate că maladia mea este agresivă, răspunde greu la tratamentul inițial, iar medicii mă înscriu pentru tratamentul cu risc crescut și poate chiar la transplant medular. M-am luptat în ultimele 2 săptămâni, aici în spital, cu o infecție gravă, care abia se îndură să părăsescă trupul meu mic și lipsit de apărare acum.
Voi avea nevoie de multă grijă din partea părinților și mai ales din partea mamei mele, care îmi împărtășește printre lacrimi ascunse toată durerea fizică și sufletescă. Suntem supuşi la grea încercare, atât eu, cât şi părinții mei. Mama și cu mine nu ne vom mai putea întoarce multă vreme în liniștea casei, iar tatăl meu a rămas singur cu fratele meu de 7 ani, să ne susțină.
Eu abia acum încep să vorbesc, iar evoluția tratamentului meu este greu de prognosticat. Am nevoie de tratamente pe cât de complexe și de grele, pe atât de scumpe. Probabil tatăl meu, singur acum, nu va mai putea duce povara unui astfel de eveniment, ca boala mea, timp îndelungat.
De aceea suntem în situația de a cere ajutorul celor apropiați și apoi acelora care au posibilitatea şi dorinţa de a ne ajuta să trecem peste această perioadă cumplită și care își doresc să pot zâmbi din nou, fără umbra aruncată de această boală atât de cruntă.
Vă mulțumesc din inima mea de copil! Ruxandra-Maria
