Ce seară! O plimbare obișnuită avea să se transforme într-un tăvălug de emoții și trăiri greu de gestionat și înmagazinat în doar câteva clipe distanță de la vederea unei mașini de poliție și a unei salvări care, aparent, anunțau un accident. Nu te apropii oricum cu prea multă bucurie de un astfel de eveniment, însă, când după câteva poze făcute afli că cel care zace fără suflare este cineva cunoscut, registrul trăirilor este cu totul altul…Recunosc, scriu cu lacrimi în ochi…
Era Părintele Baba, așa cum l-am cunoscut și aveam să îl numim generații întregi de studenți de la Teologie. Făcuse un stop cardio-respirator, iar timpul Părintelui se oprise în loc, acolo, pe asfaltul rece.
Pe lângă chipul blând, vorba bună și bunăvoința arătată mereu studenților, personal mă leagă de Părintele Profesor o amintire venită în minte chiar acolo, la locul de unde își lua rămas bun de la noi toți… Îmi amintesc de prima zi de facultate, când mulți dintre noi, pe lângă emoția unui nou început mai aveam și emoția descoperirii unui nou oraș, sau chiar județ. Derutați, un pic luați cu asalt de teama de necunoscut am găsit atunci o mână întinsă în persoana Părintelui Baba care ne-a adunat pe toți cei veniți din alte județe (Hunedoara, Maramureș, Prahova) și ne-a întrebat părintește cum ne este, dacă avem unde să stăm și dacă ne descurcăm cu mâncarea… Ei, pentru oricine a făcut studii departe de casă și știe cum este să te descurci pe cont propriu la 19 ani astfel de cuvinte nu pot să vină decât ca un pansament în momentele alea de derută și pe care nu poți decât să le porți cu tine în veșnicie. Ulterior aveam să îl cunoaștem în timpul cursurilor de Vechiul Testament și Limbă Ebraică și greu mi-ar fi să cred că vreun student ar fi avut vreodată vreo problemă cu dumnealui.
A fost printre primii oameni întâlniți în noul oraș/județ care m-a determinat să spun că „arădenii sunt minunați”, iar pentru asta nu pot decât să îi mulțumesc…
Rămas bun, Părinte Baba!
