Duminica după sărbătoarea Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne înfățișează două evenimente din viața Domnului Iisus Hristos, și anume fuga în Egipt a Maicii Domnului împreună cu dreptul Iosif, purtând cu ei pe Pruncul Iisus, și împlinirea terifiantei porunci a lui Irod de a ucide pe toți copiii din Bethleem și împrejurimi, cu scopul de a omorî și pe Iisus (Matei 2, 13-23). Persoanele smerite, pline de nădejde în bunătatea lui Dumnezeu, sunt cele care îl primesc pe Iisus Hristos și îl recunosc.
În aceste zile de sărbătoare putem experimenta cum Liturghia ne ia de mână și ne conduce în inima Crăciunului, ne introduce în Taină Întrupării Domnului Iisus Hristos și ne duce puțin câte puțin la izvorul bucuriei creștine. Ca păstori ai Bisericii suntem chemați pentru a ajuta să crească și să se împărtășească această bucurie în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Ne este cerut să ne îngrijim de această bucurie. Important este să nu ne lăsăm să ni se fure această bucurie, din moment ce de multe ori dezamăgiți, și nu fără motiv, de realitate, de alții, sau chiar dezamăgiți de noi înșine, simțim tentația de a ne afecționa de o tristețe dulceagă, fără speranță, care pune stăpânire pe inimi.
Crăciunul, din păcate pentru noi, este însoțit și de plâns. Evangheliștii nu și-au permis să mascheze realitatea pentru a o face mai credibilă sau apetisantă. Nu și-au permis să realizeze un discurs „frumos” dar ireal. Pentru ei Crăciunul nu era un refugiu imaginar în care să se ascundă în fața provocărilor și a nedreptăților din timpul lor. Dimpotrivă, ne anunță și nașterea Fiului lui Dumnezeu învăluită într-o tragedie de durere. Citându-l pe profetul Ieremia, evanghelistul prezintă asta cu mare cruzime: „Un țipăt s-a auzit în Rama. Plângere și tânguire mare. Rahela își plânge copiii” (2,18). Este geamătul de durere al mamelor care plâng moartea copiilor lor nevinovați în fața tiraniei și a setei neînfrânate de putere a lui Irod.
Un geamăt pe care și astăzi putem continua să-l ascultăm, care ne atinge sufletul și pe care nu putem și nu vrem să-l ignorăm nici să-l reducem la tăcere. Astăzi printre oameni, din păcate, se ascultă încă tânguirea și plânsul atâtor mame, al atâtor familii, pentru moartea copiilor lor, a copiilor lor nevinovați. Pruncul Iisus! Gândul meu se îndreaptă spre toți copiii care în timpurile noastre sunt uciși și maltratați, fie la cei care îndură acestea înainte de a vedea lumina, privați fiind de iubirea generoasă a părinților lor și îngropați în egoismul unei culturi care nu iubește viața, fie la acei copii evacuați din cauza conflictelor și a persecuțiilor, abuzați și exploatați sub ochii noștri și în tăcerea noastră complice; și la copiii masacrați sub bombardamente în diferite locuri ale lumii. Chiar și în zilele noastre tăcerea lor neputincioasă strigă sub sabia atâtor Irozi. Peste sângele lor se depune astăzi umbra actualilor Irozi. Cu adevărat, și în acest Crăciun, multe lacrimi însoțesc lacrimile Pruncului Iisus!
A contempla ieslea din Bethleem înseamnă a contempla și acest plâns, înseamnă a învăța și să ascultăm ceea ce se întâmplă în jur și să avem o inimă sensibilă și deschisă la durerea aproapelui, în special când este vorba despre copii, și înseamnă încă să fim și capabili de a recunoaște că și astăzi se scrie acest trist capitol al istoriei. A contempla ieslea Bethleemului izolând-o de viața care o înconjoară ar înseamnă a face din Nașterea Domnului o frumoasă poveste care ar trezi în noi sentimente bune, dar ne-ar priva de tăria creatoare a Bunei Vestiri pe care Cuvântul Întrupat vrea să ne-o dăruiască. Și tentația există.
Este posibil a trăi bucuria creștină întorcând spatele acestor realități? Este posibil a realiza bucuria creștină ignorând geamătul fratelui, al copiilor? Dreptul Iosif a fost primul chemat să păzească bucuria mântuirii. În fața crimelor atroce care se petreceau, dreptul Iosif – exemplul credinciosului ascultător și fidel – a fost capabil să asculte glasul lui Dumnezeu și misiunea pe care Tatăl i-o încredința. Și pentru că a știut să asculte glasul lui Dumnezeu și s-a lăsat condus de voința Sa, a devenit mai sensibil la ceea ce îl înconjura și a știut să citească evenimentele cu realism.
Astăzi și nouă, slujitorilor Bisericii, se cere același lucru, să fim oameni capabili să ascultăm și să nu fim surzi la glasul lui Dumnezeu și astfel să putem fi mai sensibili față de realitatea care ne înconjoară. Astăzi, având ca modele pe Fecioara Maria și dreptul Iosif, suntem invitați să nu lăsăm ca să ni se fure bucuria. Suntem invitați s-o apărăm de Irozii din zilele noastre. Și ca Născătoarea de Dumnezeu și dreptul Iosif avem nevoie de curaj pentru a accepta această realitate, pentru a ne ridica și a o lua în mâini (cf. Mat. 2, 20). Curajul de a o proteja de noii Irozi din zilele noastre, care devorează nevinovăția copiilor noștri. O nevinovăție frântă sub povara muncii clandestine și sclave, sub povara prostituției și a exploatării. Nevinovăție distrusă de războaie și de emigrarea forțată cu pierderea a tot ceea ce comportă acest lucru. Mii dintre copii au căzut în mâinile mafiilor și „negustorilor de interes” care singurul lucru pe care-l fac este să devoreze și să exploateze nevoile lor.
Să ascultăm plânsul și tânguirea acestor copii, să ascultăm și plânsul și tânguirea mamei noastre Biserici, care plânge nu numai în fața durerii procurate în fiii săi cei mai mici, ci și pentru acei copii sau tineri abuzați sexual de cei mai mari așa cum auzim sau vedem în lumea largă. Păcat care ne face să ne rușinăm de noi înșine ca oameni. Persoane adulte care uneori aveau responsabilitatea educării acestor copii au distrus demnitatea lor. Condamnăm profund aceste fapte. Ne unim cu durerea victimelor și la rândul nostru plângem păcatul. Păcatul pentru ceea ce s-a întâmplat, păcatul de omisiune de asistență, păcatul de a ascunde și a nega, păcatul de abuz de putere. Astăzi, amintind pe Pruncii nevinovați uciși de Irod, suntem chemați să reînnoim toată angajarea noastră pentru ca aceste atrocități să nu se mai întâmple printre noi. Să găsim curajul necesar pentru a promova toate mijloacele necesare și a proteja în toate viața copiilor noștri pentru ca aceste „crime” să nu se mai repete. Să ne însușim clar și leal ca societate sănătoasă „toleranța zero” în acest domeniu.
Bucuria creștină nu este o bucurie care se construiește la marginile realității, ignorând-o sau făcând ca și cum n-ar exista. Bucuria creștină se naște dintr-o chemare – aceeași pe care a primit-o Maica Domnului și dreptul Iosif – de a primi și a proteja viața, în special pe cea a pruncilor nevinovați de astăzi. Crăciunul este un timp care ne interpelează să păzim viața și s-o ajutăm să se nască și să crească; să ne reînnoim ca păstori curajoși. Acest curaj care generează dinamici capabile să conștientizeze realitatea pe care mulți dintre copiii noștri o trăiesc astăzi și să lucrăm pentru a le garanta condițiile necesare pentru ca demnitatea lor de fii ai lui Dumnezeu să fie nu numai respectată, ci mai ales apărată. Să nu lăsăm ca să li se fure bucuria. Să nu lăsăm să ni se fure bucuria, s-o păzim și s-o ajutăm să crească. Să facem aceasta cu aceeași fidelitate paternă a dreptul Iosif și ținuți de mână de Fecioara Maria, Maica duioșiei, pentru ca să nu ni se împietrească inima.
Arhim. Teofan Mada
