Cu toții avem povești de viață, frumos, trist sau chiar dureros uneori împletite în planuri, așteptări și visuri pe care le-am dori aduse, la modul palpabil, în realitatea propriei vieți. Câteodată, ele prin contur, alteori rămân, însă, doar în cutia dorurilor toate…
Cu peste 30 de ani înainte de a-mi fi fost hărăzit a vedea lumina zilei, undeva, într-o încăpere neprietenoasă, niște oameni hotărâseră a da o așa formă prezentului lor încât lumina soarelui zilei mele de naștere avea să fie pusă sub obroc fără ca eu, copilul născut atunci, să aflu prea curând asta. Soarele acoperit era normalitatea vieții mele și, ca a mea, a multor altora.
Am învățat să gânguresc, să merg, să mă rog, să râd, să scriu, să citesc, fără a bănui măcar o clipă că toate de fapt le orbecăiam într-o lume impusă din vârful de peniță al unui stilou care a forțat abdicarea unui Rege care, ACUM ȘTIU, că ne-ar fi desenat o cu totul altă lume. Una după chipul și spre asemănarea Sa… o lume în care sfiala, modestia, statornicia, fidelitatea, drumul drept, simplitatea s-ar fi simțit ”la ele acasă”.
Cu vălul neștiinței peste creștet și cu cravata roșie la gât, aveam să învăț hidoasa lecție de istorie care, într-un mod răutăcios, întina chiar și frumusețea poveștilor cu regi, regine, prinți și prințese cu care crescusem și în care, invariabil, aceștia erau personaje pozitive.
Și pentru ca frustrarea de dincolo de această poveste a copilului cu cravată roșie la gât să răzbată acolo unde și cât trebuie o să redau un pasaj din lecția de Istorie intitulată ”30 Decembrie” și care suna cam așa: ”E 30 Decembrie. În tot orașul flutură steaguri, multe steaguri. E ziua republicii noastre. Cu ani în urmă, patria noastră era condusă de câțiva bogătași în frunte cu regele. Aceștia stăpâneau toate bogățiile țării, asupreau și jefuiau poporul muncitor. La 30 Decembrie 1947, sătul de uneltirile acestora, muncitorii , conduși de comuniști, l-au alungat pe rege din țară. Și astfel, patria noastră a devenit republică. Conducătorii republicii au fost aleși dintre cei mai buni și mai iubiți fii ai patriei. Sub conducerea Partidului Comunist Român, an de an, patria noastră a devenit mai înfloritoare, mai bogată și mai respectată… și cu siguranță toți cei cărora aceste rânduri nu vă sunt străine, vă amintiți cum în josul paginii la rubrica Temă, scria frumos: Scrieți în caiete: Trăiască scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România!”
Că singurul pasaj adevărat din lecția de așa-zisă Istorie era acel ”l-au alungat pe rege din țară”, aveam să aflu nu de la profesorii de Istorie nici chiar în apropiata vecinătate a lui 1989, ci din cărți bine ”uitate” prin poduri de case și din propriile îndoieli ivite în suflet când i-am zărit pentru prima dată chipul. Un om rău cu chip senin? Nu mai văzusem, deci cum ar fi putut fi adevărat? Cumva, era subiect tabu dar transmis din priviri cu ai mei și care, când am crescut suficient de mult mi-au dat de înțeles că Regele este ”acolo, undeva și nu ne-a uitat”. Și da, de atunci, cu secretul ăsta bine plămădit în suflet, cu un adevăr imposibil de rostit sau zâmbit măcar în public altfel scriai tema și altfel învățai lecția lor. Tu o aveai pe a ta, chiar și așa vagă cum era, dar care odată împletită cu poveștile cu regi, regine, prinți și prințese, îți dădeau o putere, un aer pe care îl visai respirat într-un viitor.
Și tot într-o zi de Decembrie a venit ”viitorul”. Eram clasa a VI-a și viitorul venise mai repede decât visasem. Cât noroc! Emoție, lacrimi, frica pierderii a doi frați aflați destul de târziu cât să nu trăim Revoluția cu un stres maxim, sânge vărsat, cuvinte noi precum ”agenturi străine” și ”teroriști” dădeau năvală atât de pe nepregătite încât îmi amintesc perfect momentul în care m-am cufundat cu teamă în cartea aia mare cu coperți verzi care avea să mă lumineze în privința noilor termeni. A trecut Revoluția, au venit Mineriadele, au trecut și ele… iar povestea mea era încă în așteptare. Regele, pe lângă că nu devenise personaj principal în acest viitor nici măcar nu era în poveste. De unde să știu că în toată această perioadă El avusese nu mai puțin de 10 tentative de a reveni Acasă? Și mă întreb acum, retoric și amar, cât de altfel ar fi fost situația dacă atunci am fi avut rețelele de socializare de astăzi?
Că vălul din vechime a fost în toată această perioadă, cu foarte mici excepții, pe televiziuni, am aflat cu și mai multă frustrare în timpul celor 11 zile trăite ”în duhul Regelui” la sfârșitul de an 2017, când toate au abundat în evocarea Majestății Sale cu filmulețe care nu au făcut decât să sublinieze ceea ce unii dintre noi știam deja: ne-au furat din nou! Nu prin minciună ci prin omiterea prezentării adevărului în momente cheie, la timpul potrivit.
28 de ani de lumină pusă încă sub obroc prin evocarea acelor mereu ”nepotrivite momente” pentru un neam veșnic nepregătit a se părtăși de Lumina Învierii.
Că am zărit un pic din această Lumină în timpul petrecerii Majestății Sale pe drumul la al cărui capăt îl aștepta cu același zâmbet cald Regina Ana, cred că am înțeles cu toții. Ceea ce cred cu tărie, însă, acum în anii maturității, este că până nu vom deveni fiecare în parte și toți împreună liberi, demni și cinstiți, Regele va rămâne într-un veșnic exil, iar noi, într-o aparentă libertate, fi-vom sub aceeași lumină pusă sub obroc, de data asta cu voia noastră.
Acum, cumva în mijlocul propriei povești, nu pot decât să mă alătur Rugăciunii regăsite în seara zilei de 15 decembrie de an 2017, undeva în marea de regrete și lacrimi a gardului Palatului Regal:
„Majestatea Voastră,
După tot ce ați făcut pentru noi și n-am știut să Te-nțelegm, iartă-ne că îndrăznim să te rugăm…
Iartă-ne că Spiritul Nostru nu este încă Liber, așa cum vrei, să fie liber…
Iartă-ne că încă nu suntem demni, așa cum vrei, să fim demni…
Iartă-ne că încă nu suntem cinstiți, întâi cu noi înșine, așa cum vrei, să fim cinstiți…
Iartă-ne că încă rătăcim singuri printre noi toți și singuri în noi înșine, așa cum vrei…
Iartă-ne că Trecutul l-am uitat, Prezentul e altfel decât îl vrei, iar Viitorul se pare că nu putem să-l atingem. Viitorul pe care #Majestatea Voatră îl vrea pentru noi.
Iartă-ne pentru că încă nu suntem așa cum vrei să fim…
Noi, cei ce credem în Majestatea Voastră, Te rugăm să ne ierți pe toți și împreună cu Dumnezeu să ne Luminați Spiritul cel amorțit…
SUNTEȚI SINGURII CARE MAI PUTEȚI!”
Articol apărut în ”Coroana de Oțel”, Nr.150/2018
