Toți vem nevoie de darurile lui Dumnezeu, fără nicio excludere, pentru că toți suntem invocatori ai iubirii lui Dumnezeu, care ne dă sensul și plenitudinea vieții. De aceea, și astăzi întindem mâna spre Hristos pentru a primi darurile Sale. Tocmai despre daruri vorbește parabola din Evanghelia Duminicii a XVI-a după Rusalii. Ne spune că noi suntem destinatarii talanților lui Dumnezeu, „fiecăruia după puterea lui” (Mat. 25,15). Înainte de toate recunoaștem că avem talanți, suntem „plini de talanți” în ochii lui Dumnezeu. De aceea nimeni nu se poate considera inutil, nimeni nu se poate considera așa de „lipsit” încât să nu poată dărui ceva altora. Suntem aleși și binecuvântați de Dumnezeu, care dorește să ne umple cu darurile Sale, mai mult decât doresc un tată și o mamă să le dea copiilor lor. Și Dumnezeu, în ochii căruia niciun fiu nu poate să fie repudiat, încredințează fiecăruia o misiune.
De fapt, ca Tată iubitor și exigent cum este, ne responsabilizează pentru că darurile se revendică. Vedem că, în parabolă, fiecărui slujitor îi sunt dați talanți de înmulțit. Însă, în timp ce primii doi realizează misiunea, al treilea slujitor nu face să rodească talanții, restituie numai ceea ce a primit: „Și temându–mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău” (v. 25). Acest slujitor primește în schimb cuvinte aspre: „rău și leneș” (v. 26). Ce nu i-a plăcut Domnului despre el? Într-un cuvânt, care deși pare demodat este încă foarte actual, aș spune: omisiunea. Răul său a fost acela de a nu face binele. Și noi avem adesea ideea că n-am făcut nimic rău și pentru aceasta suntem mulțumiți, presupunând că suntem buni și drepți. Însă, astfel riscăm să ne comportăm ca slujitorul rău: nici el n-a făcut nimic rău, n-a irosit talantul, ba chiar l-a păstrat bine sub pământ. Dar a nu face rău nu este suficient, nu este un merit. Pentru că Dumnezeu nu este un funcționar din administrațiile noastre, care se manifestă drept un controlor care verifică bilete necompostate. Nu ! Dumnezeu este un Tată care caută fii, cărora să le încredințeze bunurile Sale și proiectele Sale (cf. v. 14). Și este trist atunci când Tatăl iubirii nu primește un răspuns generos de iubire de la fii, care se limitează să respecte „regulile”, să împlinească poruncile, ca niște „salariați” în casa Tatălui (cf. Luca 15,17).
Sluitorul rău, în pofida talantului primit de la Domnul, căruia îi place să împărtășească și să înmulțească darurile, l-a păstrat cu gelozie, s-a mulțumit să-l ocrotească. Dar nu este credincios față de Dumnezeu acea persoană care se preocupă numai să păstreze, să mențină comorile trecutului. În schimb, spune parabola, cel care adaugă talanți noi la cei avuți este cu adevărat „credincios” (v. 21.23), pentru că are aceeași mentalitate a lui Dumnezeu și nu stă nemișcat, fără lucrare: riscă din iubire, asumă din dăruire, își pune viața în joc pentru alții, nu acceptă să lase toate „așa cum sunt”. Numai un lucru neglijează: propriul folos. Aceasta este unica omisiune corectă.
Omisiunea este și marele păcat față de cei săraci. Aici compromisul cu sine însuți asumă un nume precis: indiferență. Înseamnă a spune: „Nu mă privește, nu este treaba mea, este vina altora, a societății”. Înseamnă a ne întoarce privirea atunci când fratele este în nevoie, înseamnă a schimba canalul de televiziune imediat ce o problemă serioasă ne deranjează sau nu ne place, înseamnă și a ne mânia de la distanță în fața răului, fără a face nimic. Însă Dumnezeu nu ne va întreba dacă am avut „mânia corectă”, ci dacă am făcut binele.
Deci, concret, cum putem să-i fim plăcuți lui Dumnezeu? Când vrem să-i fim plăcuți unei persoane dragi, de exemplu oferindu-i un cadou, mai întâi trebuie să-i cunoaștem gusturile, pentru a evita ca darul să fie mai plăcut celui care-l face decât celui care-l primește. Când vrem să-i oferim ceva Domnului, găsim bucuriile Sale în Evanghelie. Imediat după textul evanghelic de astăzi, El spune: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei cei mai mici, Mie mi-ați făcut” (Mat. 25,40). Acești frați mai mici, preaiubiți de Hristos, sunt cel înfometat și cel bolnav, cel străin și cel închis, cel sărac și cel abandonat, cel suferind, fără ajutor și cel nevoiaș ignorat. Pe fețele lor putem să ne imaginăm imprimată fața Sa, pe buzele lor, chiar dacă sunt închise de durere, cuvintele Sale: „Acesta este Trupul Meu” (Mat. 26,6). În cel sărac Iisus bate la inima noastră și, însetat, ne cere iubire. Când învingem indiferența și în numele lui Iisus ne dedicăm pentru frații Săi mai mici, suntem prietenii Săi buni și credincioși, cu care Lui îi place să se întrețină. Dumnezeu apreciază mult deschiderea făptuitoare, apreciază atitudinea „persoanei dinamice” care își deschide palma spre cel smerit și-și întinde mâna către cel nevoiaș. Aceasta este adevărata tărie: nu pumni închiși și brațe încrucișate, ci mâini active, lucrătoare și întinse spre cei săraci, spre trupul rănit al Domnului.
Acolo, în cei săraci, se manifestă prezența lui Iisus, care, bogat fiind, s-a făcut sărac (cf. 2Cor. 8,9). Pentru aceasta, în ei, în slăbiciunea lor, există o „tărie mântuitoare”. Și dacă în ochii lumii au puțină valoare, ei sunt cei care ne deschid calea spre cer, sunt drumul nostru spre paradis. Pentru noi este datorie evanghelică să ne îngrijim de ei, care sunt adevărata noastră bogăție, și să facem aceasta nu numai dându-le pâine, ci frângând cu ei și pâinea Cuvântului, ai căror destinatari cei mai naturali sunt ei. A-l iubi pe cel sărac înseamnă a lupta împotriva tuturor sărăciilor, spirituale și materiale.
Și ne va face bine să ne apropiem de cel care este mai sărac decât noi. Acest pas existențial va atinge viața noastră. Ne va aminti ceea ce contează cu adevărat: a-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. Numai iubirea durează pentru totdeauna, tot restul trece, de aceea, ceea ce investim în iubire rămâne, restul dispare. Astăzi putem să ne întrebăm: „Ce anume contează pentru mine în viață, unde investesc?”. În bogăția care trece, de care lumea nu se satură niciodată, sau în bogăția lui Dumnezeu, care dă viața veșnică? Această alegere este în fața noastră: a trăi pentru a avea pe pământ sau a dărui pentru a câștiga cerul. Deoarece pentru cer nu are valoare ceea ce avem, ci ceea ce dăm și cel ce-și adună comori sieși, nu se îmbogățește întru Dumnezeu (Luca 12,21). Așadar, să nu căutăm superfluul pentru noi, ci să dorim binele pentru alții și nu ne va lipsi nimic prețios. Domnul, care are compasiune de sărăciile noastre și ne îmbracă în talanții Săi, să ne dăruiască înțelepciunea de a căuta ceea ce contează și curajul de a iubi, nu în cuvinte, ci cu faptele și adevărul.
Arhimandrit Teofan Mada
