În Evanghelia din Duminica a XXI-a după Rusalii vedem cum Mântuitorul învăța mulțimea și micul grup de ucenici, adaptându-Se la capacitatea lor intelectuală de înțelegere. Făcea acest lucru prin parabole, ca aceea a semănătorului (Luca 8,5-15). Domnul a fost mereu „plastic” în modul de a învăța, în așa fel încât toți să poată înțelege. Iisus nu căuta niciodată să arate sau să demonstreze „ostentativ” propria știință, așa cum destui fac pe „înțelepții”. Dimpotrivă, Hristos vrea să ajungă la inima omului, la capacitatea sa, la viața sa, pentru ca viața să dea rod mântuitor. Parabola semănătorului ne vorbește despre cultivare. Ne indică tipurile de teren, tipurile de semănat, tipurile de rod și relația care se creează între ele.
Deja din Geneză, Dumnezeu îi „șoptește vocațional” omului această invitație: a cultiva și a păzi (cf. Gen. 2,15). Nu îi dă numai viața, îi dă și pământul, creația. Nu îi dă numai o însoțitoare, ci și posibilități demiurgice. Îi adresează și o invitație specială, îi dă o misiune personală. Îl invită să facă parte din lucrarea Sa creatoare în cosmosul mare, și îi spune existențial: cultivă! Îți dau semințele, îți dau pământul, apa, soarele, îți dau tăria mâinilor tale și pe cele ale semenilor tăi. Iată, acestea sunt și ale tale, sunt un cadou, sunt un dar, sunt o ofertă, sunt un privilegiu, sunt un har. Nu este ceva dobândit, nu este ceva care se cumpără, ci este ceva ce se revendică cu timp și fără timp. Ne precede pe noi toți și va urma după noi toți.
Toate sunt daruri dăruite de Dumnezeu pentru ca împreună cu El să le facem sinergic darurile noastre. Dumnezeu nu vrea o creație pentru Sine, pentru a Se privi pe Sine Însuși. Dimpotrivă, creația este un dar care trebuie să fie împărtășit. Este spațiul pe care Dumnezeu ni-l dă pentru a făptui împreună cu noi, pentru a construi un „noi”. Lumea, istoria, timpul, sunt locul în care ființăm pentru a construi acel noi cu Dumnezeu, acel noi cu alții, acel noi cu pământul. Viața noastră ascunde mereu o invitație mai mult sau mai puțin conștientă, care rămâne mereu. Însă observăm un amănunt. În relatarea din Geneză, împreună cu cuvântul „a cultiva”, imediat se spune un altul, „a păzi”, a avea grijă. Unul se înțelege pornind de la celălalt. O mână merge spre cealaltă. Nu cultivă cel care nu are grijă și nu are grijă cel care nu cultivă.
Încrederea în lucrarea Duhului Sfânt trebuie să ne stimuleze mereu să pășim înainte și să vestim Evanghelia, mărturia curajoasă a credinței vii. Dar, în afară de posibilitatea unui răspuns pozitiv față de darul credinței, există și riscul refuzului Evangheliei, a neprimirii întâlnirii vitale cu Hristos. Fericitul Augustin punea deja această problemă într-un comentariu al său la parabola semănătorului: „Noi mărturisim”, spunea el, „aruncăm sămânța, însămânțăm. Există însă și cei care disprețuiesc, cei care reproșează, cei care își bat joc. Dacă ne frică de ei, nu mai avem nimic de semănat și în ziua secerișului vom rămâne fără recoltă. De aceea să iasă sămânța din pământul bun” (Discursuri despre conduita creștină, 13, 14: PL 40, 677-678). Așadar refuzul nu ne poate descuraja. Ca și creștini suntem mărturie a acestui teren fertil: credința noastră, fie ea și cu limitele noastre, arată că există pământ bun, unde sămânța Cuvântului lui Dumnezeu produce roade îmbelșugate de adevăr și de pace, de bunătate și de iubire, de nouă umanitate, de mântuire. Și toată istoria Bisericii, cu toate problemele tulburătoare prin care a trecut, demonstrează că există pământ bun și există sămânță bună ce aduce rod mântuitor.
Un semănat este însoțit de „neliniște”, pentru că se aruncă ceea ce devine pâine, iar semănătorul se confruntă cu o așteptare, cu multe întrebări, plină de incertitudini: el lucrează, pregătește terenul, aruncă sămânța, dar, așa cum ilustrează bine parabola semănătorului, nu știe unde va cădea această sămânță, dacă păsările o vor mânca, dacă va încolți, dacă va avea rădăcini, dacă va deveni spic (cf. Matei 13,3-9; Marcu 4,2-9; Luca 8,4-8). A arunca sămânța reprezintă un gest de încredere a activității omului, dar apoi se intră într-o așteptare neputincioasă, bine știind că mulți factori vor fi determinanți pentru un rezultat bun al recoltei și că riscul unui eșec este mereu la pândă. Și totuși, an după an, semănătorul repetă gestul său și aruncă sămânța. Și atunci când aceasta devine spic și ogoarele se umplu de holde ce încântă privirea, iată bucuria mulțumitoare a celui care este în fața unei minuni extraordinare.
Iisus cunoștea bine această experiență și vorbea despre ea cu ai Săi, spunând: «Așa este împărăția lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânța în pământ și, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea și ziua, sămânța răsare și crește, nici el nu știe cum»” (Marcu 4,26-27). Este misterul ascuns al vieții, sunt minunatele „lucruri mari” ale mântuirii pe care Domnul le face în istoria noastră și al căror secret oamenii nu-l știu. Intervenția divină, atunci când se manifestă plenar, arată o dimensiune care se revarsă, evocatoare a unei deosebiri tipice a lucrurilor lui Dumnezeu: deosebire între truda semănatului și bucuria imensă a recoltării, între neliniștea așteptării și priveliștea înseninătoare a hambarelor pline, între micile semințe aruncate în pământ și marile cantități de snopi auriți de soare. La seceriș totul se transformă, „așteptarea cu întrebări” s-a terminat, a lăsat locul strigătelor de bucurie euforică.
Istoria noastră, chiar dacă este marcată adesea de durere, de incertitudini, de momente de criză, este o istorie a mântuirii și a „restabilirii adevărului în viață”. În Iisus, orice exil psihologic, sufletesc și existențial se termină și orice lacrimă se șterge, în taina Crucii Sale dătătoare de Înviere, a morții transformate în viață, ca bobul de grâu care se frânge în pământ și devine spic. Și pentru noi această revelare mântuitoare a lui Iisus Hristos este o mare bucurie a „da”-ului lui Dumnezeu, a restabilirii pascale a vieții noastre. Dar așa cum cei care se confruntă cu dificultatea semănatului și suferă neștiind realmente dacă la sfârșit va fi recoltă, tot așa și viața noastră, după revelarea lui Iisus Hristos, deși intră în ogorul credinței cu rod soteriologic, în „pământul credinței vii”, devine adesea viață întunecată, dură, dificilă, cu presiuni existențiale, ce pare a fi un semănat cu șiroaie de lacrimi. Cu toate acestea, noi avem convingerea interioară că lumina lui Hristos ne va dărui, la sfârșit, realmente, marea recoltă a darurilor secerișului eshatologic. Și trebuie să învățăm acest adevăr și în nopțile întunecate ale vieții, să nu uităm că lumina există, că Dumnezeu este deja în mijlocul existenței noastre și că putem spune cu o mare încredere că „da”-ul lui Dumnezeu este mai puternic decât toată lumea, decât noi toți. Este important să nu pierdem această amintire a prezenței agapice a lui Dumnezeu în lume, această bucurie pascală, profundă că Dumnezeu a intrat în viața noastră, eliberându-ne întru eternitate: este recunoștința datorită revelării salvatoare a lui Iisus Hristos, care a venit la noi. Și această recunoștință, ce se transformă în nădejde, este stea căluzitoare care ne dă încredere și lumină, pentru că tocmai durerile semănatului sunt începutul vieții noi, a bucuriei mari, ultime și definitive a lui Dumnezeu.
De-a lungul istoriei României, o istorie a lui Dumnezeu cu poporul Său, „Domnul secerișului” nu a îngăduit niciodată ca acestei țări să îi lipsească lucrătorii, acei slujitori ai Cuvântului și ai altarelor Bisericilor, prin care a dorit să îi hrănească euharistic și să îi călăuzească mântuitor pe strămoșii noștri pe cărările timpului spre grădina cerească a Răsăritului cel de sus. Olam ha Ba ! (Domnul vine !), să cultivăm ogorul mântuirii cu tăria credinței lucrătoare.
Arhimandrit Teofan Mada
