„Vai de voi, cei fără de grijă din Sion…care stau tolăniți pe paturi de fildeș” (Amos 6, 1. 4), mănâncă, beau, cântă, se distrează și nu se îngrijesc de problemele celorlalți. Sunt dure aceste cuvinte ale profetului Amos, dar care ne atenționează cu privire la un pericol în care suntem cu toții. Ce anume denunță acest mesager al lui Dumnezeu, ce anume pune în fața ochilor contemporanilor săi și în fața ochilor noștri astăzi? Riscul suficienței, al comodității, al mondenității în viață și în inimă, de a avea centru numai și numai bunăstarea noastră. Este aceeași experiență a bogatului din Evanghelia Duminicii a XXVI-a după Rusalii: „voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te (Luca 12, 19). Bogăția, hambarele pline, plăcerea și hedonismul, doar acestea erau importante pentru el. Și săracii nu aveau cu ce să își potolească foamea? Nu era însă treaba sa, nu îl interesa, nu-i păsa. Dacă lucrurile, banii, bunătățile, mondenitatea devin centrul vieții, ne cuprind, ne posedă și noi pierdem însăși identitatea noastră de oameni: uitați-vă bine, bogatul din Evanghelie nu are nume, este pur și simplu „un bogat”, dar un bogat ce suferă totuși de o anumită nebunie. Lucrurile, ceea ce are sunt fața sa, chipul său, nu are altceva.
Dar să încercăm puțin, să ne întrebăm: cum de se întâmplă toate acestea? Cum de oamenii, poate că și noi, cădem în pericolul de a ne închide, de a ne pune siguranța existențială în lucruri, care la sfârșit ne fură chipul, fața noastră umană? Aceasta se întâmplă atunci când pierdem amintirea sau pomenirea lui Dumnezeu. „Vai de cei care trăiesc fără grijă în Sion”, spunea profetul. Dacă lipsește amintirea lui Dumnezeu, totul se aplatizează, totul merge asupra eului, asupra bunăstării mele. Viața, lumea, ceilalți, pierd consistența, nu mai contează nimic, totul se reduce la o singură dimensiune: a avea. Dacă pierdem amintirea lui Dumnezeu, și noi înșine pierdem consistența, și noi ne golim, pierdem fața noastră, bolim de „nebunie” asemenea bogatului din Evanghelie! Iar Evanghelia concluzionează: „nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi?” (Luca 12, 20) Cel care aleargă după nimic devine el însuși nulitate – spune un alt mare profet, Ieremia (cf. Ier. 2,5). Noi suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, nu după chipul și asemănarea lucrurilor, a idolilor!
Vai de cei care trăiesc fără grijă în Sion, spune iarăși profetul. Ce drum trebuie parcurs pentru a nu fi persoane „care trăiesc fără grijă”, care își pun siguranța lor în ei înșiși și în lucruri, ci persoane ale amintirii lui Dumnezeu? Sfântul Apostol Pavel scriind lui Timotei, dă câteva indicații care pot marca și drumul nostru: a tinde la dreptate, la evlavie, la credință, la dragoste, la răbdare, la blândețe (cf. 1Tim. 6,11). Creștinul este om al amintirii lui Dumnezeu dacă are o constantă și o vitală raportare cu El și cu aproapele, dacă este un om de credință, care se încrede cu adevărat în Dumnezeu și își pune în El siguranța sa, dacă este un om de dragoste, de iubire, care îi vede pe toți ca frați; dacă este un om de „hypomene”, de răbdare, de perseverență, care știe să înfrunte dificultățile, încercările, insuccesele, cu seninătate și nădejde în Domnul, dacă este un om blând, capabil de înțelegere și de milostivire.
Bogatul fără nume, ce suferă de o anumită „nebunie”, trăiește egoist, doar pentru sine și cu sine, în singurătatea propriei bogăției întunecoase. Singurătatea, drama care chinuiește și astăzi atâtea persoane. Mă gândesc la bătrânii abandonați chiar de cei dragi ai lor și de proprii copii; la văduvi și la văduve; la atâtea persoane părăsite de toți; la atâtea persoane care de fapt se simt singure, neînțelese și neascultate; la migranții și refugiații care fug de războaie și de persecuții; și la atâția tineri și tinere victime ale pornografiei, victime ale „culturii” consumismului, al acelui mod egoist „folosește și aruncă” și ale „culturii” gay și ale „culturii” rebutului.
Astăzi se trăiește paradoxul unei lumi globalizate în care vedem atâtea locuințe luxoase și zgârie-nori, dar tot mai puțin căldura casei și a familiei; atâtea proiecte ambițioase, dar puțin timp pentru a trăi ceea ce a fost realizat; atâtea mijloace sofisticate de distracție, dar tot mai mult un gol profund în inimă; atâtea plăceri murdare, dar puțină iubire; atâta libertate, dar puțină autonomie… Sunt tot mai multe persoanele care se simt singure, dar și cele care se închid în egoism, în melancolie, în violența distructivă sau în sclavagismul plăcerii perverse, ale pornirilor rușinoase și al zeului ban. Câtă nebunie în jurul nostru.
Astăzi trăim, într-un anumit sens, aceeași experiență a lui Adam: atâta „putere” însoțită de atâta singurătate și vulnerabilitate, dar familia este icoana, doar ea. Tot mai puțină seriozitate în a duce înainte un raport solid și rodnic de iubire: în sănătate și în boală, în bogăție și în sărăcie, în timp de soartă bună și de soartă rea. Iubirea durabilă, fidelă, conștiincioasă, stabilă, rodnică este tot mai mult luată în râs și privită ca și cum ar fi ceva din antichitate. Ar părea că societățile mai avansate sunt chiar cele care au procentul cel mai scăzut de natalitate și procentul cel mai ridicat de avort, de divorț, de sinucideri și de poluare ambientală și socială.
În acest climat idolatru ce bântuie ici și colo de duhuri demonice să nu încetăm să punem pe primul loc în viața noastră vestea minunată a credinței: Domnul a înviat. Nu există conținuturi mai importante, nimic nu este mai solid și actual. Fiecare conținut al credinței devine frumos dacă rămâne legat de acest centru, dacă este străbătut de vestea pascală. În schimb, dacă se izolează, pierde sens și tărie. Suntem chemați mereu să trăim și să vestim noutatea iubirii Domnului: „Iisus te iubește cu adevărat, așa cum ești. Fă-i loc: în pofida dezamăgirilor și rănilor vieții, lasă-i posibilitatea să te iubească. Nu te va dezamăgi”.
Arhimandrit Teofan Mada
