de Tristan Mihuța
Ruperea USL e fapt împlinit. Era o „moarte” anunțată de o sumedenie de simptome, de declarații violente, pe alocuri frizând mârlănia. Vorbe grele au fost aruncate peste umăr, de un Crin Antonescu în plecare. Vorbe și comportament ale liderului PNL având iz de bodega, care seamănă izbitor cu arsenalul belicos al mult contestatului Traian Băsescu. Probabil, Antonescu are convingerea că preia o rețetă de succes. Vom vedea.
Mai putea să existe o cale de întoarcere? După ce vorbe grele au fost spuse de către Crin Antonescu, numai de înțelegere nu mai putea fi vorba. O împăcare ar fi fost o modalitate ca fiecare partid să se mintă pe sine și, în același timp, să arunce praf în ochii electoratului. Prietenia, dispăruse, respectul așijderea, inamiciția și chiar ura se instalaseră în ambele tabere, cu pondere mai mare în cea pesedistă.
„Voioșia” afișată de Crin Antonescu la finalul delegației permanente a PNL a fost văzută de unii comentatori drept falsă. O atitudine de histrion. Nu împărtășesc opinia. Antonescu a fost chiar așa: fericit!. Vibra în el, nestăpânită, bucuria că partidul, prin reprezentanții săi, i-au satisfăcut pofta. Și mai mult, trăia intens o victorie atât de așteptată: partidul i s-a făcut preș, oamenii din Delegația Permanentă, cu mici excepții, și-au abandonat convingerile și libertatea conștiinței de a delibera. Zburdălnicia locvacelui lider liberal era generată de faptul că putea rosti în fața tuturor, asemenea lui Louis al XIV-lea, „L’État, c’est moi!” – mutatis mutandis, Partidul Național Liberal sunt eu. Pentru că asta s-a întâmplat la urma urmei, voința lui Antonescu a paralizat PNL, acaparându-l.
Am convingerea că ruperea USL a fost doar vrerea lui Antonescu. Și a lui Johannis, care, pe de o parte, ar rămâne la Sibiu, iar pe de altă parte țintește mult mai sus – să-l substituie pe Crin Antonescu, nu doar în fruntea partidului, ci și, poate, după modelul rocadei Stolojan-Băsescu, inclusiv la președinție. Și mai ar fi un Ludovic Orban și alți câțiva care nu au prins funcții și au mârâit, lovind indirect în Antonescu. În rest … Revin. De ce-ar fi dorit Antonescu ruperea USL? Fiindcă a fost extreme de „virusat”, de luni de zile. I s-au strecurat „certitudini” că nu va fi candidatul USL la președinție, că PSD va scoate candidatul său, că mai bine ar candida din postura Opoziției și că n-ar face rău să șteargă unde a scuipat: recte, pe obrazul lui Traian Băsescu. La un moment dat, sub asaltul diversioniștilor care nu se simțeau comod la umbra unei USL atât de puternice, Crin Antonescu a cedat. Și a ales calea despărțirii.
Dacă Antonescu a procedat corect, timpul îi va fi judecător drept, nepartinic. Sigur e faptul că pentru ambiția lui, evident nemărginită, plătește tot partidul. Miniștrii liberali, secretarii de stat au lucrat bine alături de PSD, au făcut echipă bună. Nu pleacă de la guvernare chiuind de bucurie. Nici Cristian Bușoi, plecat de la Casa de pensii. Vor urma să fie demiși prefecții liberali, să fie înlocuiți atâția alții care ocupă funcții de pe urma acordurilor convenite în cadrul USL. Atâtea cariere, atâtea destine își frâng traiectoria pentru „ambițul” unui singur om. Merita acest om un sacrificiu atât de mare?
Se spune, dar se și percepe aidoma, că Antonescu ar avea un pact cu Traian Băsescu. O asemenea asociere i-ar fi fatală. Ca imagine, dar și în fapt. Odată ieșit de sub umbrela uriașă a USL, Băsescu va folosi la maximum vulnerabilitățile lui „somnorici” și-l va juca, așa cum știe el, ca pe urs. Nimeni nu a câștigat vreodată de pe urma combinațiilor cu Traian Băsescu.
Facebook Comments
