Unul dintre viceprimarii Aradului, nu îi mai scriem numele pentru a economisi spațiu și astfel economisim din banii alocați spitalelor – dacă e să ne ghidăm după „logica” sa – ne-a oferit tuturor o lecție despre tăcere. Cât de importantă este ea.
Cât a tăcut, părea filozof. Cu zâmbetul discret și arogant, cu privirea pornită dintr-un cap pleșuv – unii bătrâni mai cred că capul spân e semn al științei, care se întorcea greu, apăsat, cumpătat, precum grumazul unui lup, „impostorul perfect, care a a învățat bine trei cărți”, chiar îi fascina pe unii, mai slabi de înger. Înainte de a se așeza pe scaunul de viceprimar a mai ieșit în decor de multe ori. Gradul de cultură l-a dat de gol și înainte, dar era apărat de cei mai slabi de înger: „Să știi că totuși nu e prost”. Perseverența și experiența au învins totuși. A vorbit și a demonstrat că nu este filozof.
Postarea lui Ovidiu Balint este cea mai potrivită pentru a descrie capacitățile de intelectual ale viceprimarului:
Cultura previne îmbolnăvirea cu prostie
N-am să-i dau numele. Nu doar fiindcă nu merită, dar i-aş continua publicitatea creată de scandalul de presă din jurul textului publicat de el. Ba, şi pentru că nu textul lui mă îngrijorează, ci faptul că are adepţi printre oameni pe care îi bănuiam iubitori de cultură, dacă nu, măcar, atinşi de aripa spiritului. El e un tip care umple o funcţie administrativă, pentru a sluji partidul din poziţia şezut şi cu bărbia sprijinită în coatele înfipte în masa pustie. E impostorul perfect. În cazul nostru, în domeniul culturii.
Cum arată impostorul perfect? Facem un exerciţiu de imaginaţie. Luăm un tip arătos, fără multă şcoală, şi îl angajăm într-un proiect. Îl punem să citească trei cărţi. De pildă, una scrisă de Emil Cioran, alta scrisă de Ioan Petru Culianu şi încă una de Mircea Eliade. Apoi va trebui să le înveţe pe de rost. După aceea îl îmbrăcăm frumos, nici prea elegant, nici prea strident, şi îl băgăm între nişte profesori universitari, la o conferinţă. Într-o pauză îi va întreba pe câţiva dintre ei ce părere au despre scrierile celor trei. Îi va obosi pe toţi interlocutorii lui cu precizia citatelor şi cu obsesia părerilor fixate într-o memorie liberă de sarcini. Şi sigur va atrage atenţia tuturor, reuşind chiar să convingă pe câţiva că are idei proprii.
Cum spuneam, ăştia mă îngrijorează, care multiplică părerile fixe ale unui impostor, provocând un curent de opinie.
E o modă a zilelor noastre în a face comparaţii între domenii total diferite, tocmai pentru a induce ideea că prin aceste comparaţii se aduc argumente imbatabile pentru susţinerea unei idei, a unei atitudini, ori a unei decizii, cum e cazul nostru. Se compara, de exemplu, eficienţa plăţii unor salarii cu eficienţa construirii unui pod, inutilitatea susţinerii a două spitale, dacă nu sunt ocupate toate paturile, precum şi comasarea unor şcoli dacă nu sunt destui copii care să vină la şcoală. Deci, în loc să convingi copiii să vină la şcoală, tu desfiinţezi instituţia.
Însă, cel mai mult mi-a plăcut comparaţia între timpul de muncă al unui muzician şi timpul de muncă al unui poliţist local. Ideea era, pe scurt, că în cazul ineficienţei timpului de muncă al celor doi, trebui renunţat la amândoi. Adepţii acestei păreri nu înţelegeau că timpul de muncă al unui muzician nu poate fi măsurat cu metronomul de care se foloseşte muzicianul. Să mă explic, tot printr-un exerciţiu de imaginaţie. Într-o zi normală, poliţistul local, la finalul programului de muncă merge acasă şi se apucă de altceva. De mâncat, să zicem. Programul unui muzician nu se încheie cu părăsirea sălii de repetiţie, ori a celei de concerte. Urmează studiul acasă. Fiindcă o greşeală pe scenă îl poate costa locul în orchestră. Să inversăm rolurile. Poliţistul nostru local, după ce îşi termină rondurile, întocmirea rapoartelor şi a proceselor verbale, merge acasă şi începe studiul. Lucrează la elaborarea unui nou Cod Penal Internaţional, care poate fi interpretat de orice poliţist local din lume. Noaptea, fiindcă nu poate dormi, se aşează la birou ca să reinterpreteze nişte prevederi ale Constituţiei, pe care să i le prezinte şefului de tură, astfel încât să le aplice de a doua zi cetăţenilor care le încalcă. Spre dimineaţă, înainte să plece la muncă, mai schimbă câteva articole şi în Codul de Procedură Civilă, care se pot adapta modificărilor constituţionale decuseară. O fi eficient timpul de muncă al poliţistului local? Nu ştiu, dar sunt sigur că e ilară situaţia. Pentru un muzician nopţile nedormite nu sunt ilare, iar interpretarea diferită a unei partituri ar putea schimba soarta unui concert.
Metoda folosirii comparaţiilor forţate nu e nouă. Ea evocă întotdeauna lipsa de soluţii, amânarea unei decizii, ascunderea de asumarea responsabilităţii. Şi, totuşi, funcţionează de fiecare dată. Fiindcă, de exemplu, dacă spui că pentru funcţionarea unei filarmonici se cheltuie peste 5.000 de euro pe zi receptorul informaţiei va face involuntar comparaţii cu cheltuielile necesare în activităţile lui. Ia, hai, să împărţim aceşti 5.000 de euro la toate cheltuielile unei filarmonici, adică 104 salarii, curentul consumat, întreţinerea clădirii, întreţinerea instrumentelor, apa consumată la toalete, tipărirea afişelor, tipărirea biletelor, plata impozitelor pe bilete, plata impozitelor pe concerte, curăţenie… Tot mult e? Sigur că poţi elimina de tot aceste cheltuieli, considerându-le inutile. Însă, dacă tot comparăm industrii cu concerte, ştiţi ce întrebare adresează orice investitor serios unei administraţii locale? Ce posibilităţi de petrecere a timpului liber au în oraşul dumneavoastră angajaţii noştri? Asta e întrebarea!
Impostorul manipulează prin comparaţii, spunând că şi lui îi pasă şi ar vrea să facă, dar nu se poate. Asta s-ar traduce, de fapt, în nu ştie să facă, nici nu vrea să facă ceva, pentru că asta ar însemna implicarea lui, iar implicare cere şi responsabilitate.
Şi, ce arunci în comparaţii? Mai ales acum în pandemie? Spitale! Salvarea spitalelor! Numai că spitalul tratează o boală, nu previne îmbolnăvirea. Iar prevenirea se face prin educaţie. Educarea sistemului, nu doar a copiilor în spălarea corectă a dinţilor.
Să mergem şi noi pe poteca bătătorită a comparaţiilor. O investiţie înseamnă o plasare de capital pentru obţinerea unui profit. De când e lumea asta, pe care o denumim civilizată, cele mai profitabile plasări de capital au fost în viitorul unei comunităţi: sănătate, educaţie şi cultură. Degeaba ai bani pentru un pod, dacă nu ai inginerul şi arhitectul care să-l construiască. Iar ăştia doi provin în urma unei educaţii şi a unei culturi acumulate.
Altfel, nici pentru flori, care să umple parcurile publice, nu sunt obligatorii cheltuielile. Pen’ că, ce fac, ele, florile, bucură ochii şi nasul, nu? Adică e ceva frumos, care bucură inutil!
Adepţii comparaţiilor au mers până la a se întreba despre eficienţa finaciară a unui act de cultură, fiindcă oricum publicul consumator de cultură de calitate nu e prea numeros. Cu alte cuvinte, în loc să te întrebi cum să creşti numărul de cereri pentru cultură de calitate, cauţi argumente pentru înlocuirea ei cu ceva mai ieftin, bănuind că efectul şi impactul cultural este acelaşi. Doar că, eficienţa actului de cultură se măsoară în eficienţa educativă, în eficienţa confortului comun, în eficienţa satisfacerii unei nevoi umane, a spiritului.
Nu în ultimul rând, e mai ieftină educarea şi cultivarea cetăţenilor, decât supravegherea comportamentului acestora în spaţiul public, prin camere de luat vederi. De exemplu.
Şi, ca să rămânem în sfera comparaţiilor stupide, că m-am îmbolnăvit şi eu de ele, la Arad s-a renovat şi reamenajat locul de pe malul Mureşului pentru concerte de promenadă, dar Fanfara a fost desfiinţată de administraţia locală de multă vreme.
În fine, dragii mei, cultura nu e un moft, ci o moştenire.
Dacă desfiinţezi o bibliotecă şi arunci toate cărţile pe care le-ai cumpărat şi citit într-o viaţă, ca să pui în locul lor un televizor, ce înseamnă că ai făcut? Ai aruncat o moştenire şi ţi-ai satisfăcut un moft. Şi asta, bineînţeles, din cauza faptului că a evoluat tehnologia, că nu mai vezi să citeşti, că se adună praful pe cărţi… Şi mai găsesc alte sute de argumente în spatele cărora mi-aş ascunde prostia.
