Scene penibile, duminică, pe Arena Motorul, singurul spațiu, cât de cât, fotbalistic rămas în Arad! Jucătorii ambelor echipe, arbitrii (cu ecuson FIFA!!!) au pus mâna pe găleți și „sorbeau” din apă cu prosoapele! Imagini de tot râsul care, cu siguranță, se vor răspândi în toată lumea. Aradul nu mai are un stadion, supermarket-urile înlocuindu-le în urma unei politici dezastruoase, criminale, a administrației Falcă. Viitorul stadion cu care se laudă primarul Falcă e asemenea unui făt care se naște cu forcepsul, dacă nu mai rău. La Craiova, unde lucrările au început după ale noastre, stadionul e în fază de finalizare, chestiune de luni. La noi, nu sunt suficienți trei-patru ani ca să putem zice bogdaproste. Dar ce contează?! Arădenii l-au reales, recunoscându-i „contribuția” la promovarea hypermarket-urilor și a mall-urilor, în detrimentul sportului, recte a fotbalului. Drept recunoștință, cu un nou mandat în buzunar, Gheorghe Falcă a luat calea străinătății, ca să petreacă, să se bucure de viață. Și de divorț? Tot ce e posibil – oricum s-a asigurat, mai înainte (de fapt, a fost o înțelegere cu doamna Ela Falcă) de recuperarea unei bune părți din contribuția sa de primar la firma Pro Arhitectura. Adică, într-un fel, a oficializat participarea sa indubitabilă la succesul fulminant al firmei, adjudecându-și jumătate din acțiuni, dar mai ales din bunurile mobiliare și imobiliare.
Dar să-l lăsăm pe domnul Falcă să fie fericit. Întrebarea mea este una pe cât de simplă, pe atât de justificată. Chiar o vrea Aradul pe UTA? Și răspund: nu se vede că ar vrea-o! Nimeni nu se adună, dintre marii realizați ai acestor 26 de ani, dintre bogătașii Aradului, în jurul unui proiect de renaștere a fotbalului arădean. Toți au arici în buzunare. Or, să-i lași doar pe Gheorghe Cosma și pe Marius Țucudean să cheltuiască din banii lor, pentru a aduce satisfacție concetățenilor, mi se pare, iertată-mi fie constatarea, o nesimțire. UTA a fost, după plecarea baronului Neuman, o stare de spirit entuziastă. Fabrica plătea salarii și prime, mai veneau bani și de la UGSR (fiind considerat un club sindicalist). Dar nu era totul. Ioan Șerbănică, de la IFET, înlocuia gradenele din tribune și peluze. Traian Indrieș aducea de la Vagoane tablă, țevi, vopsea. Domnul Codreanu, de la Abator, aproviziona echipa cu carne, asigura mesele fotbaliștilor. Șefii de restaurante(TAPL) adunau bani pentru buna desfășurare a activității. Aș putea continua cu dovezi că Aradul trăia acea stare de spirit, că voia fotbal, că UTA era a noastră. Nimic nu mai e din acea nobilă stare de spirit, semn că Aradul nu mai vrea fotbal, i se rupe de UTA – îmi cer și aici scuze că m-am exprimat așa, neortodox. Doar microbiștii mai cred în renașterea mitului UTA, findcă doar lor le pasă. Numai că pâinea și cuțitul nu sunt în mâinile lor. Păcat, dar mai ales rușinos pentru acest oraș, indiferența pentru UTA, campioana, încă nedetronată, a provinciei.
Tristan Mihuţa
