Poet, publicist. Profesor. S-a născut la 10 iulie 1947 în comuna Mişca, judeţul Arad. Părinţii: ţărani; tata, Mihai, mama, Maria, născută Lungu. Studii: şcoala de 7 ani, în comuna Mişca, Liceul teoretic în Chişineu-Criş (1964). A absolvit Facultatea de filologie a Universităţii din Timişoara, cu licenţă, în 1973. Debutează cu poezie în revista „Steaua” din Cluj, nr.1, ianuarie 1967. Debutul în volum: Dor negru (1969), poeme. Activitatea: paralel cu cea de profesor, în Făgăraş şi Arad a desfăşurat o activitate de jurnalist. Colaborează la diferite reviste din ţară: „Steaua”, Cluj, (1967-1970), şi apoi sporadic, „Tribuna”, Cluj, „Familia” Oradea, (1967-1968), „Astra”, Braşov, (1980-1998), „Arca”, Arad, (1990-2014), „Luceafărul”, Bucureşti, „Vatra”, Târgu Mureş, „Cronica”, Iaşi, „Convorbiri literare”, Iaşi, „Orizont”, Timişoara, (1970-1974), „Apostrof”, Cluj, „Interval”, Braşov. Petru M. Haş a apărut şi în Gefärliche Serpentinen, Rumänische Lyrik der Gegenwort, Edition Druckhaus, Berlin. Membru al Uniunii Scriitorilor. Premiul „Opera omnia” al Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor (2010).
Petru M. Haş debutează la 22 ani cu un volum de excepţie, Dor negru (1969), dovedind un spirit precoce şi o atitudine de iconoclast. În ciuda afişării unui stil simplu şi aparent banal, cuvântul este „în realitate tensionat de poezia stranie a cotidianului care, scos din context devine bizar” (Livius Ciocârlie, 1981). Influenţat de spiritul echinoxist al anilor 70, el este considerat de Vasile Dan, „un adevărat disident al grupării studenţeşti clujene”; „Un adevărat deconstructor înrăit, un demistificator în limbaj”. Al doilea volum de versuri, Linişte (1983) apare după un interval destul de mare de la debut. Cu toate că e prezent în revistele literare, împrejurările şi spiritul competiţional îi sunt defavorabile. Autorul se maturizează arzând etapele şi se observă modificări esenţiale în lirica sa „care denotă o mai fermă conştiinţă a ceea ce are de spus, odată cu nişte opţiuni mai precise în materie de tehnică a limbajului poetic. Într-adevăr, poetul şi-a propus să insiste mai mult, mai consecvent asupra imediatului, asupra diverselor aspecte care constituie universul cotidian, şi a făcut-o cu o vădită plăcere şi nu mai puţin însă cu detaşare şi umor” (Victor Felea, 1983). E o perioadă a latenţelor şi luptei pentru transfigurarea artisitică a simbolurilor şi semnificaţiilor, o perioadă în care transpar „tentaculele minerale ale speranţei interzise, sufletul omului confruntat zilnic cu acelaşi decor” (Costin Tuchilă 1983). Următoarele două volume îi apar abia după 19 ani de tăcere, ceea ce e de natură să deconcerteze. Poetul forţează destinul în sensul amânării şi autoflagelării oscilând între estetica generaţiei ’70 căreia îi aparţine biografic şi cea a generaţiei optzeciste pe care o îmbrăţişează cu oarecari reticenţe. Poetul are un destin de fiinţă singuratică, hoinară, legată de boemă; este un retras fără a avea complexe, oscilând între profesorat şi jurnalistică, între un statut social bine definit şi inconfort. Este un înrăit în sensul estetic al cuvântului, un cioranian căruia îi place să PrOfETizeze, aşa cum se întâmplă în Fărâme din PrOfET (2002). Imaginaţia şi fantasmele poetului/ profet compensează frustrările omului de sub vremuri. Se stabileşte un scenariu simbolic în care eul şi supraeul îşi dispută dreptul la fiinţare, la discurs. Dacă poetul se retrage în limbaj sau într-o tăcere procreativă, profetul iese orgolios la lumină pentru a da sens poeziei şi destinului; celor două personaje li se adaugă proful (de literatură), învăţatul care cosmetizează textul şi îl pune într-o lumină nouă, a contextului optzecist/ postmodern pentru care optează, oarecum paralel cu fenomenul sau, după alţii, avant la lettre. Poemul haşiot se încheagă din substanţa latentă a amintirii („erau acolo: o zi de martie/ dimineaţa/ cer cu nori pufoşi/ un parfum franţuzesc – echantillon/ gratuit – g. ph./ telemann care cânta/ şi o fiinţă aurie pe post de/ pisică mişca pereţii de cărţi/ încoace şi-ncolo/ exhiba nuri violeţi de dragul sonetelor/ lui berryman (1982)”) ori a nostalgiei („M-aş cam uita în zare/ fie ş-un pic/ numai că acum e/ timpul pe sponci,/ însă tare mult mi-ar place/ ca să mă uit/ ca printr-o crăpătură/ de gard în grădinile fermecate,/ la amărâţii ăia din cărţi/ tot unul şi unul/ în hainele lor ponosite”), din intuiţii profetice („omenirea se va întoarce la sapă la tubercul/ va descoperi gustul măcrişului// un cârd de oameni va da repede iama într-un câmp de lăptuci/ pentru care va purta război cu un popor/ de iepuri”) din dialogul şi cearta cu propria creaţie („ce altă treabă are şi poemul, noema decât/ să-şi îngrijească trupul/ să-şi facă piaţa / să ţină lumea strânsă sub cheie”), din întrebări retorice („où va le poète întreabă/ vrăbiile de pe gard en exersant le français oh! où/ va-t-il? le voilà”), din interogaţii şi răspunsuri ciudate („ce sunt aceste zile de/ noiembrie-nceţoşat/ cu mersul lui paralitic/ şi-această vârstă – / JINSEI NANA KOROBI/ YA OKI -/ vise stranii/ vagi neputinţe/ cu mozart zburând ca/ fluturii de primăvară”), din jubilaţii şi idei subtile („Îmi dau târcoale prin cameră/ ascultând vocile cartierului, mahalalei.// Ăştia-ntr-o seară,/ aşa-ntr-un asfinţit, chiar au să vină/ ca să mă devore,/ vorbind una-alta, râzând.”), ori pur şi simplu din observaţia selectivă şi speculativă, aparent banală, a ochiului cinic şi sarcastic de boem. E o carte construită cu multă grijă, fără nicio grabă. Poetul a dobândit simţul cuvântului prin raportare la tăcere şi singurătate. El pregăteşte calea profetului care poate spune de acum orice, cu siguranţa că se va face vers. Umil în planul acţiunii, el îşi administrează cum poate opera. Ferind-o de mode şi de contactul cu lumea precară în care e silit să vieţuiască. Personajele sale amintesc de personajele invocate de Virgil Mazilescu: Guillaume poetul şi administratorul. „Fărâmele” nu sunt altceva decât expresia postmodernă a unui discurs fragmentat, strivit, sfâşiat, în care răzbat mesajele poetului/ profet, ca fiinţă ce stă în faţa neantului. Şi în Wagram (2002) poetul procedează la înscenări tipice unei comedii a literaturii pe care o practică pe urmele unor inovatori (Virgil Mazilescu este unul dintre ei). Ba, sunt unele voci, ale admiratorilor apropiaţi, care susţin că Haş e un frate mai mic al lui Mazilescu, necunoscut sau nedreptăţit de critică. Discursul lui Petru M. Haş ademeneşte printr-o calculată strategie care stârneşte lirismul din orice, din situaţii banale, din frânturi de conversaţie anoste, din întâmplări penibile. Prin toate aceste foraje în inima realului el nu face altceva decât să se apropie prudent, dar cu mijloace inedite, de viaţă. Conştient că tot ce se întâmplă în jurul său alunecă spre pieire, că literatura însăşi a devenit gâdele dacă nu groparul poeziei. De aceea poezia sa e tot o formă de iluzie, de autoiluzionare. Este un discurs reflexiv, întrerupt de comentarii care iau în colimator stilul frumos, calofil, preţios. Curaj, neruşinare, cinism, abilitate, toate aceste atitudini contribuie la confecţionarea unui discurs derutant şi seducător ce întregesc portretul poetului iconoclast care construieşte şi deconstruieşte imagini şi iluzii. Poetul este capabil în continuare de mari surprize, fiind cunoscut şi pentru comentariile sale critice, pline de vervă şi originalitate. Publicarea antologiei Lectura de apoi (2009) îl aduce pe poet la judecata de acum a cititorului. Dincolo de orice interpretare poezia sa înseamnă viaţă, înseamnă în primul rând scoaterea vieţii din anonimat. Cotidianul e prins în cleştii profetului/poetului, iar autocenzura îl obligă pe autor să se exprime esopic sau să se adreseze unui cititor complice. Un cititor pe care îl responsabilizează, implicându-l în geneza poemului. Poetul şi-a descoperit calea, dar va mai oscila o vreme între cotidianul hiperrealist şi atitudinea eroică de a schimba cumva lumea prin verbul sonor şi prin dezlănţuirea energiilor: „oraşul execută dilataţii contracţii/ oraşul este o minge cu traiectorie nedefinită/ acordaţi iarăşi credit/ îndrăgostiţilor şi poeţilor/ acest plancton ciudat/ şi totul nu va risca/ să devină să pară/ inutilă hârtie de împachetat”. Lecturile bogate şi diverse şi formaţia insolită îl recomandă drept un reprezentant al filierei franceze în generaţia optzeci. Petru M. Haş a zdruncinat aşa cum puţini poeţi au făcut-o, canoanele ştiute ale poeziei de până la el. Si nu de puţine ori discursul său e cinic, reţinut, agresiv, dar traversat de o ironie care îl salvează de crispare. El ne (re)aduce aminte, în cuvinte şi întâmplări pline de tâlc, ce e fiinţa în faţa Neantului. Şi o face dintr-o perspectivă atât de specială încât îi recunoşti stilul. Ca puţini alţii boemul, marginalul nu şi-a pierdut timpul degeaba prin cafenele ci l-a câştigat, făcându-şi discipoli. Un fragment din odă garsoneriei mele e o mostră a scrisului său, tocmai pentru felul cum biografia pătrunde pe nesimţite în operă: „îi zic garsoneriei mele o sancta garsoneria/ dragostea mea austeră-n care plutesc pe apele/ cunoaşterii cu o viteză de câteva noduri eşti cel/ mai nurliu locaş din oraş/ aici am să deprind mai/ bine şi tainele heladei şi bocetul surâzător al sfintei/ băuturi învăţăturile din veci moartea misterioasă/ a vechilor şi noilor azteci tu eşti/ fecioara care-mi ţine capul pe genunchi şi/ mă-mbată cu-al durerii rachiu tu mă-nveţi când să/ plâng când să scriu când să râd tu-mi spui o nu/ cânta iubite te-aud vecinele şi cine/ ştie s-ar putea să mi te ia într-o/ bună zi şi să rămân pustie (o, dragul meu,/ ştii, sunt cea mai fericită garsonerie,…)” Foarte inspirat, Vasile Dan intuieşte calităţile acestei ironii: „În fine, ceea ce caracterizează poezia lui (…) este intensitatea, consecvenţa şi ascuţimea ironiei ca instrument cinic de aruncare în derizoriu a oricărui lucru, stări, sentiment sau opţiune pe lumea aceasta.” Volumul Când au venit imaginezii, 2010, este cea mai pitorească şi mai racordată la problemele vieţii de azi. Ale vieţii creatorului, ale cititorului, ale omului de rând. E un amestec spontan de tristeţe şi ironie. Aşa s-a născut glossa sa. Incă de la primul poem al volumului, consoane vocale, poetul ne explică raportul său terapeutic cu scrisul, cu cititorul; „uşurinţa” e de fapt uşurătatea „înspăimîntătoare”, „imaterială” a fiinţei care pluteşte ameninţată de alte şi alte primejdii. Cum ar fi visele urâte, populate cu „stiluri culpe şi maladii” ale fratelui său cititorul. Dar cele mai seducătoare poeme sunt „fabulele”, un fel de parabole cu personaje stranii care execută gesturi mecanice, absurde, uneori fără nici o legătură cu logica obişnuită. Sunt acele fabule care degajează o morală gratuită care derutează de fapt printr-o lipsă de sens. E actul poetic pur, absurd, fără intenţie, autonom: «Erau toţi morţi de foame// În faţa lor şedea o cutie cu măsline!// Şi naiba ştie de ce/ le era ruşine să moară// Şi ca să scape ei de ruşine/ au cercat să violeze cutia/ şi n-au reuşit. Deşi gândeau/ că-n ea e istoria antică/ Socrate şi Geografia// Şi-a venit pă urmă unu/ c-un cleşte/ un tolomac/ şi chiar că i-a venit/ cutiei de hack.// Dovadă că nici el/ nu era oarecine/ după ce-o desfăcu/ a chiar mîncat dintr-însa/ vreo două trei măsline” (Cutia cu măsline) Ironia rezidă din schimbarea situaţiei, indusă de personajul naiv, nevinovat, „un tolomac”, dar şi de stilul oral, derizoriu, căzut uneori în suburban. E o parodie a poveştii nodului gordian, aplicată unor savanţi sau iniţiaţi, aflaţi într-o stare de criză. Acelaşi scenariu cu apariţia salvatorului, a „sfântuleţului”, a mântuitorului ratat îl întâlnim şi în poemul În fond şi aşa mai departe unde poetul pare că atacă esenţa cunoaşterii găsind-o inutilă. Există în aceste poeme socratice o nevoie imperioasă de dialog şi comunicare deghizată cu ajutorul unei maieutici (postmoderne?) a poetului/ profet. Majoritatea poemelor traduc nevoia de a filosofa în surdină, de a trăda modelele, de a dărâma miturile, folosind o gesticulaţie iconoclastă, de revoltat sceptic. El are mereu un mesaj imploziv pentru confratele cititor pe care-l îndrumă ceremonios, ironic spre soluţia inedită, „épater le bourgeois”. Îndrăzneala sa vizionară merge până la profanarea unor simboluri creştine cu aerul că ai comite numai o viziune desacralizantă în care omul precar intră în relaţie cu graţia divină. Poemul Imago este chiar arta poetică a volumului şi a unei activităţi consacrate riscului, eşecului şi/ sau salvării prin imaginaţie şi creaţie, prin iluzie şi candoare. Iluzia, candoarea şi ostentaţia parodică sunt principalele calităţi ale discursului său. În codul genetic al poeziei intră şi substratul livresc: atitudinea faţă de modele şi lecturi este foarte rezervată cu toate că poetul poate fi situat în galeria unor maeştri ai subtilităţii, de la Mazilescu la Mircea Ivănescu. Lectura îi stimulează creativitatea sau, cum spune el, când citeşte devine „de o uşurinţă înspăimântătoare”. Prudent, poetul se pregăteşte pentru „lectura de apoi”. E un concept pe care l-a introdus în ultimul său volum pentru a-şi prelungi parcă iluziile „dincolo”, în postumitatea. Când sceptic-lucid, când trufaş-ironic, poetul vrea să-şi prelungească, după o viaţă trăită în semianonimat, – „strategia de supravieţuire socială” de care vorbeşte, Caius Dobrescu. Frecventarea mai multor registre, de la ironie la grotesc şi absurd, pregăteşte spectacolul unor fine şi alambicate sugestii care acoperă intervalul dintre „moartea promisă” şi venirea imaginezilor.
CĂRŢI PUBLICATE:
Dor negru (poezie), 1969;
Linişte (poeme), 1983;
Fărâme din PrOfET, Arad, Editura Mirador, 2002;
Wagram, Arad, Editura Multimedia, 2002;
Lectura de apoi, [antologie poetică] Timişoara, Editura Brumar, 2009;
Când au venit imaginezii, Timişoara, Editura Brumar, 2010;
Preotul din pădurea a patra, [antologie de autor], Editura Dacia XXI, 2011.
Aicea plouă de rupe, [poeme], Timişoara, Editura Brumar, 2012.
REFERINŢE CRITICE:
În volume:
DBLR s.v., DSA s.v.;
Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii ’80-’90, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001, p. 51-52; Gh. Mocuţa, Sistemul modei optzeciste, Redacţia publicaţiilor pentru străinătate, Bucureşti, 2004, p. 68-73; Vasile Dan, Proza zilei, Editura Gutenberg, 2004, p. 137-141, Dicţionar al scriitorilor din Banat, coordonat de Al. Ruja, Editura Universităţii de Vest, 2005; Gavril Moldovan, Inechinoxidabile, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2010, p. 43-47; În periodice: Livius Ciocârlie, Un poet autentic; în „Braşovul literar şi artistic”, nr. 3, 1981, p. 5; Victor Felea, Petru M. Haş: Linişte, în „Tribuna”, Cluj, nr. 46/1983, p. 4; Costin Tuchilă, Elogiul simplităţii, în „Luceafărul”, nr. 33/1983, p. 2; A. I. Brumaru, Poesie nouă, în „Astra”, nr. 6/1983, p. 11; Viorel Horj, Petru M. Haş – Linişte, în „Familia”, nr. 11/1983, p. 2; Ioan Moldovan, La primire, „Familia” nr. 6/ 2003, A. I. Brumaru, Poetică inconfundabilă, în „Astra”, nr. 6/ 1983, p. 11; Radu Vancu, Lectura de apoi, în „România literară”, nr. 4/ 2010; Andrei Mocuţa, Zen noir imaginar, în „Orizont”, nr. 11 (1538)/ 24 nov. 2010, p. 11; Felix Nicolau, Dorul care ne seacă, în „Luceafărul”, nr 15/ dec. 2010, p. 5; Caius Dobrescu, Un poet pentru care merită să revizuim ierarhiile, „Observator cultural”, nr. 669 din 12.04. 2013
CITATE CRITICE:
„Poetul poartă şi acum cunună de spini, dar una mai puţin apăsătoare, de vreme ce spinii aceştia înfrunzesc. Se răzvrăteşte şi astăzi împotriva sentimentelor ultrasintetice, iar ţintele vigilenţei lui mărite sunt în continuare cei care scriu. Din pricina celor care se fălesc cu felurite concepte şi se complac într-un interminabil turnir de cuvinte, ceaţa e tot mai deasă între literaţi şi Ithaca. Faptul e cu atât mai grav, cu cât în timp ce ei scriu „la al năuăjdecucoane sonete (…), istoria bate foarte tare pe nicovale”. (…) Nou este în poeziile din urmă tonul acesta dezinvolt şi ştrengăresc, nu fără primejdia unor exagerări. Când o evocare devine nostalgic sentimentală, ea se întrerupe brusc cu un comunicat sec:… câţiva ani mai târziu încredinţă presei o declaraţie însoţită de o fotografie cu ochelari. Alteori, vorbitorul preferă cuvântul simplu, de o primă aparenţă banală, în realitate tensionat de poezia stranie a cotidianului care, scos din context, devine bizar. (…) Petru M. Haş este un poet autentic, care merită un loc mai la lumină în peisajul nostru literar.” (Livius Ciocârlie, în Braşovul literar şi artistic, nr. III, 1981) (Livius Ciocârlie, în „Braşovul literar şi artistic”, nr. III, 1981)
„A doua carte de poeme a lui Petru M. Haş, Linişte (Cartea Românească, 1983), apare după un lung interval de la debutul său în colecţia Luceafărul (Dor negru, 1969). Nu s-ar putea spune că, între timp, el nu a scris destule versuri, dar i-a lipsit, se pare, cel puţin în parte, spiritul „competiţional”, spre a nu da vina doar pe împrejurări. Oricum, de la poemele de început şi până la acelea de astăzi, autorul a parcurs câteva mici etape, câteva modificări în orientarea concepţiei sale artistice, care denotă o mai fermă conştienţă a ceea ce are de spus, o dată cu nişte opţiuni mai precise în materie de tehnică a limbajului poetic. Într-adevăr, poetul şi-a propus să insiste mai mult, mai consecvent asupra imediatului, asupra diverselor aspecte care constituie universul cotidian, şi a făcut-o cu o vădită plăcere şi nu mai puţin însă cu detaşare şi umor, cu o ironie alternând între accentele bonome şi cele tăioase, nelipsindu-i nici tendinţa de a se lansa în scurte incursiuni în zona fantasticului.” (Victor Felea, Petru M. Haş: Linişte, „Tribuna”, Cluj, nr. 46/1983, p. 4)
„Amintirea aproape că lipseşte din aceste versuri; nostalgia se exclude, ca nonsens, un viitor simbolic, de asemenea. Nimic mai evident decât măruntul spaţiu de dinaintea ochilor. Investit cu puterea semnificaţiei artistice, el cuprinde treptat, cu tentaculele minerale ale speranţei interzise, sufletul omului confruntat zilnic cu acelaşi decor. (…) În acest spaţiu, a cărui ambiguitate certifică însăşi experienţa spirituală, singura dorinţă a poetului rămâne, desigur, dorinţa umilă de a semnaliza: iubito, prieteni, mergeţi de spuneţi acolo unde suntem aşteptaţi / cât de bună-i răbdarea / vor aştepta fără-ndoială mai lesne aflând toate astea / dar tu cum ai vrea să circule măgarii spre orizont / printre ierburi verzi sau uscate... (Ora şase a după-amiezii). Pe asemenea retrageri deliberate din faţa frumuseţii, tocmai pentru a fructifica imaginea ce ar putea fi emblemă, în dublul sens al revelaţiei ori deziluziei, îşi alcătuieşte Petru M. Haş poeziile din noul volum.” (Costin Tuchilă, Elogiul simplităţii, în „Luceafărul”, nr. 33/1983, p. 2)
„Recenta carte a lui Petru M. Haş lasă aşadar impresia a fi fost îndelung elaborată, şi aşa şi este: La orişice pagină ne-am opri dăm peste bucăţi împlinite, aproape nu avem surpriza, nici pe porţiuni mici, a căderii peste o dizarmonie, peste vreun gând nefericit formulat.” (A. I. Brumaru, Poesie nouă, în „Astra”, nr. 6/1983, p. 11)
„Nu încape nici o îndoială că Petru M. Haş, în pofida parcimoniei (sau tocmai de aceea) cu care se încumetă să iasă pe piaţa literară, este o prezenţă interesantă în peisajul liric contemporan, semnându-şi certificatul de apartenenţă la generaţia sa (cea a anilor ‘70 şi imediat după) prin fervoarea căutării unei voci proprii pe temeiul contactului fertil cu modelele de referinţă şi cu un lucid control al demersului poetic…” (Viorel Horj, Petru M. Haş – Linişte, în „Familia”, nr. 11/1983, p. 2)
„Poeziile lui Petru M. Haş, aici am vrut să ajung, povestesc întâmplări: cam ce a păţit o fată în oraş când vântul i-a luat rochia (Trecere de pietoni) şi i-a dezvelit „minunăţie de fese”, (…), cum unul a gustat pe săturate din „eşecul dogmei” (Post scherzum), şi-n fine, ce-au păţi alţii când au intrat undeva şi nu au bătut la uşă. Însuşi titlul cărţii e o întâmplare ce-au păţit-o austriecii când l-au bătut pe Napoleon Bonaparte în localitatea Wagram.(…) poeziile au personaje, eroi cum s-ar spune: Loz, Samson Carasco, (împrumutat de la Cervantes), Lucian Suciu, Cristi, Vasile, doamna Pytagora (ce pitoresc!) etc. Alte poezii poartă titlul în franceză (cred că tot de la doamna Bote i se trage lui Petru), ca să revină iarăşi la întâmplări (…) Dar cum scrie P. M. Haş aceste mici fragmente de realitate petrecute aievea sau închipuite? Cu ironie, cu exactitate, uzând de o limbă, de cuvinte mai bine zis, pe care le foloseşte la adevărata lor temperatură.” (Petru M. Haş şi dicţionarele, în volumul Gavril Moldovan, Inechinoxidabile, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2010)
„Petru M. Haş pare să trăiască, uneori sprijinindu-se pe stoicismul lui Seneca, alteori pe epicureismul lui Villon, uneori citîndu-i pe vechii greci ori japonezi, alteori pe suprarealişti, într-un univers statistic şi cuantic. Poezia lui însăşi este un univers al cuantelor, fiecare text reprezentînd cîte un salt imprevizibil într-o direcţie imprevizibilă, cîte un spin derutant al percepţiei, memoriei sau imaginaţiei. O poezie întotdeauna vibrantă şi concentrată, dînd, simultan, impresia aleatoriului exuberant (ceea ce nu exclude momentele de depresie sau melancolie) şi a filtrării atente. A exersării continue a atenţiei şi inteligenţei. Un dosar în care se adună, cu extremă exigenţă, probe în favoarea unei etici şi a unei estetici a im probabilului nu poate obţine uşor aprobările necesare din partea birocraţiei noastre literare. O poezie care îşi face din inerţia mentală principalul adversar greu poate fi validată de proceduri şi instituţii care ţin în mod fatal de partea „mecanic-normativă” a spiritului. În plus, Petru M. Haş are ghinionul de a reveni în cîmpul literar într-un moment cu totul nepropice reconsiderărilor valorice. Pe de o parte, generaţia consacrată e preocupată de reconsacrare, de canonizarea trecutului aşa-cum-a-fost („nu avem nimic de revizuit” însemnînd „ne-am făcut, în vremuri grele, datoria faţă de patrie şi literatură, deci viaţa noastră are formă şi sens”). Pe de altă parte, critica emergentă a învăţat prea bine lecţia pieţei şi a competiţiei ca să mai caute dincolo de spaţiul jocurilor de putere literară (e adevărat, foarte complexe, foarte time-consuming). Nimeni nu pare dispus, aşadar, să piardă timpul pătrunzînd în zona non-vizibilităţii pentru a salva de acolo un autor doar fiindcă acesta pur şi simplu merită. Dar dacă, vreodată, comunitatea noastră critică va dezvolta un cît de cît ataşament faţă de acel ideal cel mai scurt şi mai bine exprimat prin noţiunea de fairness, cota lui Petru M. Haş la bursa valorilor literare va creşte spectaculos.” (Caius Dobrescu, Un poet pentru care merită să revizuim ierarhiile, „Observator cultural”, nr. 669 din 12.04. 2013).
sursa: http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/usr/21_Has.htm
