Măreția simplității, un catafalc, o Coroană și amintirea acelor 11 zile trăite ”în Duhul Regelui”

Ce zile, Majestate! Probabil, asemeni miilor de români în sufletele cărora doliul s-a așternut din acel cernit 5 decembrie de an 2017, mă întreb astăzi unde, când și cum au trecut aceste zile. Și asta pentru că în cele 11 zile timpul românilor nu s-a mai vrut măsurat în mișcări grăbite de ceasornic ci în lacrimi, mesaje, regrete, nostalgii și gesturi în fața cărora nu poți decât să îți arăți recunoștința pentru că te-ai putut face părtaș.

În zilele astea, Majestate, oamenii simpli, asupra cărora v-ați aplecat mereu cu dragoste și în ale căror case n-ați ezitat a intra vreodată, acești oameni au împletit o cunună a doliului care a reușit a scoate la suprafață lucruri pe care în cel mai bun caz le puteam doar intui. De la copii de-o șchioapă care abia puteau gânguri că au venit să aducă o floare sau un desen pentru ”Legele Lomâniei”, la tineri, mulți tineri care v-au cunoscut nu din cărțile de istorie care v-au știut ascunde sau schimonosi imaginea cum au putut mai bine ci din poveștile bunicilor, la vârstnici care sfioși și-au scos căciulile în fața convoiului mortuar, a altora veniți în costume populare pentru a trece prin fața catafalcului, la drapele apărute cu doliu la ferestrele caselor în imediata vecinătate a aflării veștii plecării Majestății Voastre, la candele aprinse în intimitatea caselor, la sutele de kilometri parcurși din colțuri de țară spre Palatul Regal… toate acestea vin parcă pentru a da un soi de viață unuia dintre cele mai frumoase mesaje pe care le-am citit undeva între sutele de gânduri lăsate pe acel gard al tânguirii din Capitală: ”MAJESTATE, IARTĂ-NE! NU AM ȘTIUT CE AVEM! ACUM ȘTIM! DAR… NU VĂ MAI AVEM!”.

Am fost, asemeni zecilor de mii de români, să vă conduc pe drumul la capătul căruia vă aștepta Regina Ana, căreia i-am putut intui zâmbetul bucuriei, acel zâmbet inconfundabil cu care ne obișnuise din timpul vieții, de a vă fi văzut în sfârșit în mijlocul românilor. Am fost acolo și nici nu știu dacă o spun cu mândrie, bucurie, tristețe sau pur și simplu cu mulțumirea unei împliniri personale.

Din imediata apropiere a orei care punea doliu peste România primul gând a fost ”voi fi acolo!”. Fără un plan anume, dar cu gândul ăsta, în 15 decembrie am urcat în trenul, nu regal, dar care la capătul căruia aveam să descopăr Un Rege și ”duhul” lui manifestat în mii de români. Au fost 11 ore în care am încercat a spune ”Rămas bun, Majestate!” în diverse moduri și rânduri și în care mă gândeam cam câte sute de poze o să fac, ce să surprind, la ce să fiu atentă… Însă, odată ajunsă acolo, nimic din ce gândisem nu își mai găsea rostul în fața unei normalități a noastre pe care cel mult aș fi putut să mi-o doresc nici gând s-o găsesc că fiind posibilă în sânul unei adunări de mii de oameni.

Atât de multe, încât cuvintele se încăpățânează să se prezinte doar în forma lor săracă și cu hainele rupte poate pentru a păstra în interiorul lor o comoară ce nu se vrea, probabil, încă descoperită.

Păi, în primul rând am descoperit Oameni. Mulți și veniți din toate colțurile țării. Nu, nu erau veniți din curiozitate ci pentru că au perceput momentul acela ca pe unul al lor. Că era doar al lor, al nostru, al oamenilor simpli, încă îmi stă ca dovadă reacția generală cauzată de apariția, din când în când, pe ecranul din fața Palatului, a imaginilor din interior care surprindeau diverși politicieni. Rumoare, capete întoarse dezaprobator, toate regăsite în replica șoptită a bătrânei din fața mea: ”Da’ nu vă bate Dumnezeu, că ați venit să pângăriți și momentul ăsta!?”. Exact așa! Acela era momentul nostru, iar dincolo de clipa în care, la distanța a 28 de ani, ecoul acelui prim ”Jos comunismul!” strigat la Timișoara s-a făcut auzit în fața Palatului exact în momentul când aceiași ”iubiți ai zilei” au ieșit afară, s-au așternut liniștea, aplauzele, lacrimile și o seriozitate pe care acum o descifrez ca fiind o împietrire pe care o simțeam fiecare în parte și toți împreună. O descifrez din amintiri și cercetarea fiecărei poze în parte.

Am mai descoperit atât de mult bun simț, ordine generală izvorâtă din ordinea personală care, cu siguranță, își găsea un pic răsturnat sistemul de valori, atâta amabilitate, atât de mult ”altceva” decât lăsasem toți la vedere în ultimii ani, încât părea că nu suntem în România și mai ales… parcă nu eram noi. Era în România și eram noi! Împietriți, dar noi, fiecare în parte și împreună ”în duhul Regelui”.

Ceva ce pot asocia cu momentul în care, cu câțiva ani buni în urmă, mi-am plecat capul, pentru prima dată, în fața mormântului lui Ștefan cel Mare. La altă intensitate, dar cumva în zona aceea de întâlnire cu istoria, partea reală, în cazul timpului ce îmi era dat a-l trăi în cazul de față.

 În fața Coroanei și a catafalcului unui Rege, Unsul Lui Dumnezeu. Deși părtășeam momentul cu mii de oameni fizic și cu milioane virtual, acolo, la doi pași de ele simțeai că testamentul lor ți se adresează în mod personal, unic și pentru veșnicie, doar ție, iar prin tine, tuturor. Asta pentru că din ele izvorau simplitatea, demnitatea, morala, loialitatea și credința. Măreția simplității, un catafalc și o coroană.

Cu încrederea care dă încredere!

 Oare câți dintre noi nu am surprins în poze reclama unei bănci, cu un tată care își îmbrățișează fiul și pe care era scris ”Susținem Echipa Olimpică a României pentru că ne dă încredere tuturor!”?

Și oricât de mult nu aș agrea reclamele de orice fel, trebuie să recunosc că acolo, în contextul gândurilor, trăirilor, emoțiilor, lacrimilor și aplauzelor, mesajul ăsta a căpătat atât de multe semnificații și sensuri încât a devenit definitoriu în cufărul personal al testamentului unei zile despre care o să pot spune nepoților că ”Am fost acolo!”.  Într-o tristă și binecuvântată zi a regăsirii noastre, 16 decembrie de an 2017, care va rămâne ca:

Ziua în care Regele Mihai a mers la Curtea de Argeș fără ca cineva să-l mai poată întoarce din drum.

Ziua în care Coroana Lumii a venit la București pentru a participa la funeraliile Suveranului român.

Ziua care a adunat românii din multe colțuri ale țării și chiar ale lumii pentru a se reculege în fața celei mai înalte instanțe morale a lor ca popor: Regele Mihai.

Ziua în care, dincolo de statutul social, dincolo de vârstă, dincolo de religie, omul, trecut fizic sau virtual prin fața catafalcului, a scos la suprafață ce a avut mai sfânt în el: respectul față de toate valorile morale cuprinse în acest ”duh al Regelui”.

Ziua în care și Basarabia a venit acasă.

Ziua în care clopotele au bătut peste România pentru a anunța că Majestatea Sa s-a întors acasă pentru totdeauna.

Ziua în care românii au plâns mult pentru că au simțit că pleacă unul de-al lor.

Ziua în care România a spus: RĂMAS BUN, MAJESTATE!

Facebook Comments