Textul Evangheliei (Luca 7,11-16) din această Duminica a XX-a după Rusalii ne prezintă o minune a lui Iisus cu adevărat grandioasă: învierea unui tânăr. Și totuși, inima acestei relatări nu este numai minunea, ci și duioșia caldă a lui Iisus față de mama acestui tânăr. Mila devine aici o adâncă compasiune față de o femeie care-și pierduse soțul și care acum însoțește la cimitir pe unicul său fiu. Această mare durere a unei mame îl înduioșează pe Iisus și îl provoacă la minunea învierii. Sfântul Luca menționează sentimentul lui Iisus: „Când a văzut-o [pe femeie], Domnului i s-a făcut milă de ea și i-a spus: «Nu plânge!». Apropiindu-Se, a atins sicriul, iar cei care-l duceau s-au oprit” (v. 13-14). Faptele lui Iisus sunt conduse de o profundă și vădită compasiune: El este cel care oprește cortegiul, atingând sicriul și, mișcat de mila Sa profundă față de această mamă, decide să înfrunte moartea, ca să spunem așa, față în față. Și o va înfrunta definitiv, față în față, pe Cruce.
Mama îl regăsește pe fiul său. Primindu-l din mâinile lui Iisus ea devine mamă pentru a doua oară, dar fiul care acum îi este redat viu nu mai primește de la ea viața. Mama și fiul primesc astfel identitatea respectivă grație Cuvântului dătător-de-viață al lui Iisus și harului gestului Său dumnezeiesc, iubitor. A fi creștini înseamnă a nu porni de la moarte, ci de la iubirea lui Dumnezeu față de noi. Ce frumos este să gândim că, în mod esențial, creștinismul este acest lucru! Nu este atât căutarea noastră a lui Dumnezeu – o căutare, într-adevăr, așa de șovăitoare -, ci mai degrabă căutarea lui Dumnezeu față de noi. Iisus Hristos ne-a luat, ne-a cuprins, ne-a cucerit pentru a nu ne mai lăsa. Creștinismul este har, este taină ce surprinde și pentru acest motiv presupune o inimă capabilă de uimire. O inimă închisă, o inimă fără discernământ, fixată în carapacea propriilor gânduri, este incapabilă de uimire și nu poate înțelege ce este creștinismul. Deoarece creștinismul este har și harul se percepe sau mai mult se descoperă/primește doar în uimirea întâlnirii.
În contextul problemelor care ne înconjoară, ar fi un lucru bun ca noi să ne amintim de acest episod al Evangheliei, petrecut la poarta satului Nain. Când Iisus a văzut această mamă în lacrimi, ea a intrat în inima Sa! La Biserică fiecare vine aducând propria viață, cu bucuriile și suferințele sale, cu proiectele și eșecurile personale, cu îndoielile și temerile sociale, pentru a o prezenta milostivirii Domnului. Să fim siguri că, în sfânta Biserică, laborator al învierii, Domnul Iisus Hristos se apropie pentru a întâlni pe fiecare dintre noi, pentru a ne aduce și a oferi puternicul Său cuvânt mângâietor: „Nu plânge!” (v. 13). Acesta este spațiul liturgic, pascal al întâlnirii dintre durerea omenirii și compasiunea infinită a lui Dumnezeu.
Trecând pragul Bisericii, noi facem pelerinajul nostru în numele iubirii lui Dumnezeu care, ca tânărului mort, ne repetă tuturor: „Îți spun, scoală-te!” (v. 14). Fiecăruia ne spune: „Ridică-te!”. Dumnezeu ne vrea în picioare, autentici și demni. Ne-a creat pentru a fi în picioare: pentru aceasta, compasiunea lui Iisus duce la acel gest al vindecării, la vindecarea noastră, al cărei cuvânt cheie este: „Ridică-te! Stai în picioare, vertical duhovnicește, așa cum te-a creat Dumnezeu!”. În picioare, pascal. „Dar, părinte, noi cădem de atâtea ori” – „Hai, ridică-te!”. Acesta este cuvântul lui Iisus Hristos, mereu și mereu. Trecând prin ușa cea sfântă a Bisericii, să încercăm să simțim în inima noastră acest cuvânt existențial și pascal: „Ridică-te!”. Cuvântul puternic al lui Iisus ne poate face să ne ridicăm și să realizăm și în noi trecerea de la moarte la viață. A fi sau a trăi duhovnicește înseamnă a fi și a trăi pascal. Cuvântul Său ne face să trăim din nou, dăruiește nădejdea, dă odihnă inimilor obosite, deschide spre o viziune despre lume și despre viață care merge dincolo de suferință și de moarte. Pe ușa de intrare în Biserica învierii, pe fiecare ușă împărătească de intrare în sfântul altar sunt înscrise, pentru fiecare în parte, cu litere pascale comoara inepuizabilă a iubirii lui Dumnezeu!
Biserica mamă îi primește pe copiii săi, recunoscând în ei viața dăruită de harul lui Dumnezeu. În virtutea acestui har, harul Botezului, Biserica devine mamă și fiecare dintre noi devine fiu al ei. În fața tânărului întors la viață și redat mamei, „pe toți i-a cuprins teama și-L preamăreau pe Dumnezeu, spunând: «Un mare profet s-a ridicat printre noi» și «Dumnezeu a cercetat poporul Său»”. Așadar ceea ce a făcut Iisus nu este numai o lucrare de mântuire destinată văduvei și fiului său, sau un gest de bunătate limitat la acel sat. În ajutorul atotmilostiv al lui Iisus, Dumnezeu vine în întâmpinarea tuturora, în Iisus Hristos apare și va continua să apară omenirii tot harul lui Dumnezeu. Și astăzi, Biserica recunoaște că este vizitată și cercetată de Dumnezeu, Pelerin în istorie și Doctor al inimilor. Pentru aceasta, îndreptându-ne spre ușa sfântă a altarului iubirii mai tare decât moartea, fiecare știe că se îndreaptă spre ușa inimii atotmilostive a lui Iisus Hristos: de fapt Hristos Învierea este adevărata ușă pascală și paradisiacă care conduce la mântuire și ne readuce la o viață nouă. Dar mila, fie în inima lui Iisus, fie în inima noastră, este un drum care pornește de la inimă pentru a ajunge la mâini. Ce înseamnă asta? Iisus te privește cu iubirea Sa și te vindecă, îți spune: „Ridică-te!” și inima ta este nouă. Ce înseamnă a parcurge un drum de la inimă la mâini? Înseamnă că eu cu inima nouă, cu inima vindecată de Iisus Hristos, pot să fac fapte de bunătate și filantropie prin intermediul mâinilor, încercând să ajut, să îngrijesc pe atâția care au nevoie. Milostivirea, filantropia și dăruirea sunt căi care pornesc de la inimă și ajung la mâini, adică la faptele de milostenie.
Iubirea este un drum-demers existențial care merge de la inimă la mâini, de la sentiment la fapte. Noi primim în inimă milostivirea lui Iisus, care ne dă iertarea de tot și pentru tot, pentru că Dumnezeu iartă tot și ne ridică pe toți, ne dă viața nouă și ne atinge cu compasiunea Sa. De la acea inimă iertată și prin compasiunea lui Iisus Hristos începe drumul-demers spre mâini, adică spre faptele de milostenie. Și noi să facem același lucru pe drumul-demers care merge de la inimă la mâini: să intrăm în Biserică prin poarta milostivirii, pentru a primi iertarea lui Iisus, care ne spune „Ridică-te! Mergi, mergi înainte!”; și cu acest „mergi înainte!” – în picioare – să pășim pascal pe ușa de ieșire. Este Biserica în ieșire pascală: drumul milostivirii care merge de la inimă la mâini. Parcurgeți aceste drumuri-demers, orizontul lor este fără de timp, plin fiind de harul înveșnicirii!
Arhimandrit Teofan Mada
