Ca în fiecare an, la data de 14 septembrie, sărbătorim aflarea și înălțarea Sfintei Cruci de către patriarhul Ierusalimului din acea vreme, Macarie, împreună cu mama Împăratului Constantin, Elena, care râvnise cu multă dragoste de Dumnezeu aflarea lemnului crucii pe care fusese răstignit Mântuitorul Iisus Hristos.
„Prin acest semn vei invinge!” a văzut scris pe cer Împăratul Constantin cel Mare înaintea luptei cu Maxențiu și, într-adevar, prin „acest semn” al Sfintei Cruci a reușit să iasă biruitor.
Ce este Sfânta Cruce pentru noi, creștinii? Îi mai înțelegem, oare, semnificația sau automatizăm facerea semnului Sfintei Cruci la fel cum facem adeseori și cu aprinderea lumânărilor, participarea la Sfintele Taine ale Bisericii sau chiar și cu Sfânta Liturghie? Mai găsim răgaz interior pentru a ne întreba de ce facem anumite lucruri sau ne bucurăm de somnul căldicel al lui „așa am pomenit, așa trebuie, așa face toata lumea”? Ce este, deci, Sfânta Cruce pentru noi, creștinii? Frumos răspunde Sfântul Apostol Pavel acestei întrebări: ”Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea Lui Dumnezeu”, în Epistola I către Corinteni 1,18. Dacă am reuși să gustăm liniștea necesară pentru a „auzi” cuvintele Acatistului Sfintei Cruci am înțelege de ce, chiar și așa automatizat, simțim pornirea lăuntrică în diverse momente ale vieții să facem acest semn, și de ce altceva dacă ea nu ar fi: „păzitoarea creștinilor”, „lauda credincioșilor”, „arma nebiruită a iubitoarei de Hristos oști”, „izbăvitoarea multor răutăți”, „dăruitoarea multor bunătății”, „ridicarea celor căzuți”, „sprijinirea sărmanilor”, „apărare tare a cetății”, „semnul călătorilor”, „doctorul celor ce bolesc”…și am putea continua o lungă listă, însă provocarea fiecăruia este a descoperi semnificația acesteia în mod personal.
Pe lângă semnificațiile personale pentru fiecare dintre noi, Sfânta Cruce este acel „ceva” care în chip nevăzut ne unește cu oameni pe care nu i-am văzut și poate nu o să-i vedem niciodată în modul fizic. De exemplu, eu fac semnul Sfintei Cruci aici și altcineva la câteva zeci/sute/mii km distanță, însă având același „semn al biruinței” devenim uniți în cugetare și simțire. Privită însă și ca semn al apropierii fizice imediate dintre semeni, ne putem gândi la modul în care firea omenească a Mântuitorului a avut nevoie pe drumul Golgotei de un Simon Cireneanul care să Îl ajute În ducerea crucii până în pragul morții. Câți dintre noi, având o „cruce” (neputință) de dus nu avem nevoie de semenii noștri pentru a o duce cu demnitate până la capăt de drum? Cât de apropiat ajungi să îl simți pe cel care măcar din când în când pune propriul umăr făcându-ți să-ți pară crucea mai ușoară? Da, indiferent din ce unghi am privi-o, Sfânta Cruce este liantul care unește creștinii de pretutindeni…
”Mântuieste, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește, și cu Crucea Ta păzește poporul Tău!” (Troparul Praznicului)
