Institutul de Investigare a Crimelor Comunismlui (IICCMER) a anunţat, joi, că a depus o sesizare penală la Parchetul General privind tratamentele neomenoase aplicate în perioada comunistă în căminele-spital din Cighid, Păstrăveni şi Sighetul Marmaţiei, care au avut drept consecinţă moartea a cel puţin 771 de copii.
„Experţii IICCMER au constatat nenumărate cazuri în care încadrarea copiilor în unităţi pentru deficienţi se făcea în mod eronat, aceştia fiind perfect sănătoşi sau având deficienţe fizice sau psihice minore şi deplin recuperabile. Astfel, relocarea minorilor din leagăne şi case de copii spre căminele-spital poate fi privită atât din perspectiva izolării minorilor ce nu puteau fi recuperaţi, cât şi a acelora perfect sănătoşi, ale căror costuri nu puteau fi acoperite integral de către stat”, au explicat reprezentanţii IICCMER, potrivit News.ro.
De asemenea, în urma analizei actelor de deces şi a certificatelor constatatoare de moarte, efectuată de experţii IICCMER şi de o echipă de specialişti în medicină legală, s-a constatat că, pe de o parte, au existat rate crescute de mortalitate în cazul unor patologii uşor de prevenit sau de diagnosticat precoce şi de tratat corespunzător, iar pe de altă parte, au existat cauze de moarte care susţin, prin specificul lor, concluziile cu privire la existenţa unui regim caracterizat prin tratamente neomenoase aplicate minorilor din cele trei centre.
La conferinţa de presă organizată de IICCMER pe acest subiect au fost prezenţi Radu Preda, preşedinte executiv IICCMER, Cătălin Constantinescu, consilier juridic, şi Izidor Ruckel, un supravieţuitor al căminului-spital de la Sighet. Izidor Ruckel. Suferind de poliomielită, el a fost internat la Sighet, în unitatea destinată copiilor nerecuperabili sau cu deficienţe. Bărbatul a stat în centru de la vârsta de 3 ani până la 11 ani, când a fost înfiat de o familie din Statele Unite.
Ce a dus la această situație
La Căminul-spital pentru minorii nerecuperabili Cighid s-au înregistrat 138 de decese în doi ani și jumătate, mai exact în perioada 1 octombrie 1987 – 26 martie 1990.
Majoritatea celor decedați făceau parte din grupa de vârstă 3-5 ani (107 cazuri), urmată de grupa 5-10 ani (16 cazuri) și grupa 11-18 ani (15 cazuri).
La Căminul-spital Păstrăveni au fost 394 de decese confirmate între 1 octombrie 1966 – 30 aprilie 1990, în timp ce Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili din Sighetu Marmației a înregistrat 239 de decese în perioada 20 ianuarie 1973 – 31 decembrie 1991.
Contextul istoric declanşator a fost creat în anul 1966, când regimul comunist din România a iniţiat una dintre cele mai restrictive politici demografice pronataliste, interzicând avorturile. Creşterea forţată a populaţiei, strict cantitativă, fără respectul față de om și fără asigurarea tuturor condițiilor decente de viață, a avut printre consecințe creșterea mortalității materne şi infantile, creşterea fără precedent a numărului de copii născuţi cu malformaţii congenitale grave, cu afecţiuni fizice şi psihice, cu diverse boli moştenite sau dobândite după naştere, mii de copii ajungând orfani şi un număr impresionant fiind abandonaţi, arată IICCMER.
Categoriile morții
Minorii ce necesitau protecție din partea statului erau împărţiţi în trei categorii: „recuperabili”, „parțial-recuperabili” și „nerecuperabili”. Diferențierea era făcută între o categorie de minori pe care statul încerca să-i „recupereze”, total sau parţial, pentru integrarea ulterioară în producţie, şi o categorie de copii în care statul nu era dispus să investească şi pe care nici măcar nu dorea să-i recunoască.
Reabilitarea, chiar şi parţială, a acestor copii, care ar fi putut fi ulterior integraţi în muncă, solicita cheltuieli importante, la care statul contribuia doar parţial.
Părinţii erau nevoiţi să acopere o parte din costurile îngrijirii copiilor, indiferent de situaţia lor materială. Nu puţine sunt cazurile în care familii monoparentale, cu venituri minime, sunt nevoite să plătească până la jumătate din acestea pentru întreţinerea minorului în cămin.
Mai dificilă era situaţia minorilor orfani de ambii părinţi, lipsiţi de bunuri materiale sau rude, pentru care bugetul asigurărilor sociale nu avea prevăzute sume şi nici baza legală prin care să poată acoperi aceste cheltuieli. Pentru ideologia comunistă, doar omul sănătos intra în discuție, „rebuturile” fiind ascunse și, la limită, evacuate.
IICCMER a cercetat aproximativ 10 din cele 26 de cămine spital pentru minori nerecuperabili din ţară, din care se trimit spre organele de anchetă penală rezultatele în privința a trei dintre ele, având în vedere probele obținute până în prezent. Investigațiile IICCMER vor continua și după această sesizare.
Mărturii din infern
Mărturiile adunate privind condiţiile de viaţă de la căminele spital Cighid, Păstrăveni şi Sighetu Marmaţiei arată că regimul de viaţă al minorilor se caracteriza prin alimentație necorespunzătoare, nerespectarea condițiilor minimale igienico-sanitare, lipsa hainelor, frig, igrasie, lipsa asistenței medicale, izolarea de lumea înconjurătoare.
În perioadele cercetate, principalele cauze de deces, consemnate în actele de moarte, sunt:
Cighid: bronhopneumonie – 61 cazuri, encefalopatie cronică infantilă – 52 cazuri, enterocolită acută – 4 cazuri, epilepsie și traumatisme cranio-cerebrale – câte 3 cazuri).
Păstrăveni: encefalopatie cronică infantilă – 163 cazuri, bronhopneumonie – 119 cazuri, epilepsie – 33 cazuri sau malnutriție proteo-calorică și oligofrenie – câte 11 cazuri.
Sighetu Marmaţiei: bronhopneumonie – 57 cazuri, epilepsie – 8 cazuri, malformaţie congenitală – 6 cazuri, enterocolită – 5 cazuri, toxicoză – 4 cazuri.
Despre Cighid: „Mulți dintre acești fragezi copii ne urmăresc cu privirile, ne zâmbesc, ne prind de haine. Suntem strigați: baba, mămico, unchiu și mereu papa. Papa, adică mâncare. Faptul cu nu le-au fost dezvoltate nici cele mai elementare impulsuri este o nelegiuire la fel de mare ca și lipsa de grijă cu care sunt tratați. Pe cei mai mulți nu-i vedem, pentru că stau cu capul și trupșoarele acoperite sub cârpe murdare. Dar un plânset gutural precum un strigăt de nefericire al pământului ne face să știm că sub cuverturile cenușii viețuiesc ființe umane. Îndepărtăm cuvertura și în fața noastră se află un copil cu capul hipertrofiat, dar cu ochi vii, care ne privesc. Membrele rămase în stadiul de dezvoltare embrionară sunt lipite de corp. Aflăm că are familie, că a fost adus la Cighid și că plânge fără încetare. Mai vedem și alte grămăjoare de cârpe care palpită, și când le dăm la o parte, avem în față, în piele și oase, mai aproape moartea decât viață.” (sursa: montaj adaptat pentru radio difuzat de Radio Europa Liberă – în lectura lui Emil Hurezeanu în datele de 2 și 3 aprilie 1990 – bazat pe articolul Nacht der Zivilisation apărut în Der Spiegel din 26.03.1990, publicat de Ariane Barth și un reportajul difuzat de Spiegel TV.)
Despre Păstrăveni: „Copiii zac în propria urină și în excremente. Nu sunt niciodată îngrijiți medical în niciun fel, când sunt bolnavi, nu li se face nimic. Dacă ești doctor și îți iei în serios îndatoririle medicale, nu lași să se ajungă la o astfel de stare de gravitate în cămin. Ar fi timpul să se pună odată capăt la această neglijență și la această mlaștină”. Copiii zac pe saltelele lor vechi, extrem de murdare, în așternuturi mizerabile, într-o baltă de urină și excremente, mai mulți într-un pat. (Fragmente din interviul acordat de preotul Markus Weidman (parohia Nazarethkirche München) postului Radio Europa Liberă 21 ianuarie 1991).
Despre Sighet: „Chiar și după tot ce văzusem, nu eram pregătiți pentru ce am găsit într-o cameră de la etaj. Aici, fete care dădeau din cap erau ținute într-o cușcă uriașă ca niște animale. Țipând, pe jumătate goi, stând în urină… În timp ce personalul încerca să-i îmbrace, ni s-a ordonat să ieșim (…)
„Bugetul pentru mâncare este stabilit de autorități. 38 cenți pe zi pentru fiecare copil. Am urmărit cum o supă apoasă este băgată în gurile flămânde. Mulți dintre copii nu au fost învățați niciodată să mănânce singuri. În timp ce o parte dintre copii erau hrăniți, cealaltă parte era pusă în acoperimente din plastic, într-un ritual bizar care combină spălatul cu hrănitul.” (Reportaj realizat de către John Upton pentru ABC News, emisiunea „20/20” în octombrie 1990 la Căminul de la Sighetu Marmaţiei)
Cazul lui Izidor Ruckel
este unul din zecile de mii de orfani neglijaţi descoperiţi de presa occidentală atunci când România, recent eliberată de comunism, şi-a deschis porţile în 1990. ABC News 20/20 a realizat mai multe reportaje care dezvăluiau adăpostirea inumană a copiilor cu dizabilităţi, inclusiv o poveste despre Izidor, pe când avea 10 ani, şi prietenii săi din orfelinat. Un cuplu din San Diego, Danny şi Marlys Ruckel, au aflat povestea sa şi l-au adoptat în 1991.
Izidor s-a născut sănătos, cel de-al treilea copil din familia sa, dar la 6 luni s-a îmbolnăvit grav. După o îndelungată internare, picioarele sale s-au strâmbat, iar doctorii i-au informat părinţii că acesta a contractat o boală necunoscută. Părinţii săi l-au lăsat acolo şi nu s-au mai întors. La vârsta de 3 ani, oficialităţile l-au transferat la Spitalul pentru Copii Irecuperabili, situat în Sighetu Marmaţiei.
Timp de 8 ani, Izidor a supravieţuit unor condiţii înfiorătoare, până când s-a rugat cu îndrăzneală de un vizitator american să îl ajute pe el şi pe prietenii lui: „Duceţi-ne în America.”
După sosirea în Statele Unite, doctorii au stabilit că acesta contractase poliomelită pe când era copil şi că avea nevoie de mai multe operaţii. În cele din urmă, doctorii i-au putut salva picioarele, concepând o proteză detaşabilă pentru ca acesta să poată funcţiona independent.
Cu toate acestea, inimii sale i-a luat mai mult timp ca să se vindece. Izidor atribuie dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu şi părinţilor săi adoptivi faptul de a fi putut depăşi trauma din copilărie şi de a putea duce o viaţă independentă şi productivă.
În 2001, ABC News 20/20 l-a însoţit pe Izidor, atunci în vârstă de 21 de ani, pe parcursul primei sale vizite înapoi în România. Producătorii au surprins reuniunea cu familia sa de origine. De asemenea, Izidor a vizitat căminul-spital în care a crescut, unde condiţiile se îmbunătăţiseră pentru unii copii, dar nu şi pentru cei cu dizabilităţi grave. În plus, unii dintre prietenii săi vechi depăşiseră vârsta în care mai puteau primi ajutor social şi fuseseră externaţi pentru a cerşi pe stradă sau fuseseră transferaţi la un azil de bătrâni.
Călătoria l-a inspirat pe Izidor să îşi scrie autobiografia, Abandonat pe viaţă, în speranţa că povestea sa poate ajuta alţi orfani. Animat de experienţa sa şi de dorinţa de a fi o voce pentru cei lăsaţi în urmă, Izidor a devenit un promotor pentru drepturile orfanilor, intrând în parteneriat cu mai multe organizaţii pentru a atrage atenţia asupra problemelor cu care aceştia se confruntă.
Izidor a lucrat cu cineastul Alex King la realizarea documentarului Dată fiind soarta noastră (Given Our Chance) despre adopţiile internaţionale şi orfanii români, care a primit Premiul Platinum Remi la Worldfest-Houston International Film Festival şi premiul My Hero la My Hero International Film Festival.
Izidor lucrează ca voluntar pentru organizaţia Love Light Romania, situată în Ighişu-Nou, care oferă sprijin copiilor, adolescenţilor şi familiilor afectaţi de HIV/ SIDA din România.
Povestea lui Izidor a beneficiat de acoperire media extinsă la nivel internaţional, fiind preluată de BBC World Service, Los Angeles Times, The Washington Post, National Public Radio şi ABC News 20/20.
Sursa: digi24.ro
