Parabola din Duminica a XXVIII-a după Rusalii ne vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu ca despre o cină mare (cf. Luca 14, 16-24). Din textul evanghelic aflăm că „un om oarecare a făcut cină mare” şi i-a invitat pe „cei poftiţi”, adică pe cei care cunoşteau în prealabil intenţia aceluia de a pregăti o cină bogată. Protagonistul este un „om oarecare” (Luca 14, 16), care este de fapt, Dumnezeu Tatăl, Cel care în vremurile de apoi, adică la plinirea istoriei, pregăteşte cină pentru oameni, în împărăţia cerurilor. În parabolă se vorbește despre invitații mulți, doriți și așteptați. Acei invitați suntem noi, noi toți, pentru că Domnul dorește „să cineze” cu fiecare dintre noi. Așadar, raportul nostru cu El, nu poate să fie numai acela al supușilor evlavioși cu regele, al servitorilor fideli cu stăpânul sau al școlarilor silitori cu învățătorul, ci este înainte de toate acela al lui Dumnezeu Tatăl cu noi, a iubirii Sale cu noi. Cu alte cuvinte, Domnul ne dorește, ne caută și ne invită, și nu se mulțumește ca noi să îndeplinim bunele îndatoriri și să respectăm legile Sale, ci vrea o adevărată comuniune de viață cu noi, un raport făcut din dialog, încredere și iertare: „Veniți, că iată, toate sunt gata”(Luca 14, 17).
Aceasta este viața creștină, o istorie de iubire cu Dumnezeu, unde Domnul ia inițiativa gratuit și unde niciunul dintre noi nu poate să se laude că numai el este invitat: nimeni nu este privilegiat față de alții, ci fiecare este privilegiat în fața lui Dumnezeu. Din această iubire gratuită, tandră și privilegiată se naște și se renaște mereu viața creștină. Punem să ne întrebăm dacă, măcar o dată pe zi, îi mărturisim Domnului iubirea noastră față de El, dacă ne amintim, printre atâtea cuvinte, să-i spunem în fiecare zi: „Te iubesc, Doamne! Tu ești viața mea”. Pentru că, dacă se pierde iubirea, viața creștină devine sterilă, devine un trup fără suflet, o morală imposibilă, un ansamblu de principii și legi care trebuie respectate fără un motiv. În schimb, Dumnezeul vieții așteaptă un răspuns de viață, Domnul iubirii așteaptă un răspuns al iubirii. Adresându-se unei Biserici, în cartea Apocalipsei, El face un reproș precis: „Ai părăsit iubirea ta cea de la început” (2,4). Iată pericolul: o viață creștină de rutină, unde se mulțumesc cu „normalitatea”, fără elan, fără entuziasm și cu amintirea scurtă. În schimb să reînsuflețim amintirea primei iubiri: suntem cei iubiți, cei invitați la cina de obște a împărăției și viața noastră este un dar, pentru că fiecare zi este oportunitatea magnifică de a răspunde la invitația euharistică a Domnului.
Însă Evanghelia ne atenționează: invitația poate să fie refuzată. Mulți invitați au spus nu, pentru că erau prinși de interesele lor: „am cumpărat un ogor şi trebuie să mă duc să-l văd”, sau : „am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc”, sau : „mi-am luat femeie, şi pentru aceasta nu pot veni”, spune textul (Luca 14, 18-20). Un cuvânt revine mereu: al meu („am cumpărat”, „am cumpărat”, „mi-am luat”), care este cheia pentru a înțelege motivul refuzului. De fapt, invitații nu se gândeau că cina deosebită ar fi tristă sau plictisitoare, ci pur și simplu „n-au luat în seamă”: erau distrași de interesele lor, preferau mai degrabă să aibă ceva decât să participe, așa cum cere iubirea. Iată cum ne distanțăm de iubire, nu din răutate, ci pentru că preferăm acel al meu: siguranțele, autoafirmarea, comoditățile, prioritățile… Atunci ne tolănim pe fotoliile câștigurilor, ale plăcerilor, ale vreunei hobby care ne face să fim un pic veseli, dar astfel îmbătrânim repede și rău, pentru că îmbătrânim înăuntru: când inima nu se dilată existențial, se închide, îmbătrânește. Și când totul depinde de eu – de ceea ce-mi convine, de ceea ce-mi folosește, de ceea ce vreau, de ceea ce îmi place – devenim chiar rigizi și răi, reacționăm în mod rău pentru nimic, ca invitații din Evanghelie, care au ajuns să refuze și chiar să insulte pe cei care aduceau invitația, numai pentru că îi incomodau.
Așadar Evanghelia ne întreabă în ce parte stăm: de partea eu-lui sau de partea lui Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu este contrariul egoismului, al autoreferențialității. El, ne spune Evanghelia, în fața refuzurilor continue pe care le primește, în fața închiderilor față de invitațiile Sale, merge înainte, nu amână sărbătoarea. Nu se resemnează, ci continuă să invite : „Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis slujitorului său: ieşi degrabă în pieţele şi în uliţele oraşului: şi săracii, şi betegii, şi orbii, şi şchiopii adu-i aici” (Luca 14, 21), adică oamenii simpli din poporul evreu, mulţimile de oameni care veneau să asculte cuvântul lui Hristos şi să se tămăduiască cu puterea Lui. După ce slujitorul i-a spus că i-a îndeplinit porunca de a-i aduce pe „săracii, şi betegii, şi orbii, şi şchiopii” din pieţe şi de pe uliţe şi că tot mai sunt locuri, atunci stăpânul casei a zis: „ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să se umple casa mea” (Luca 14, 23), adică neamurile păgâne, care nu au primit de la Dumnezeu chemarea de a fi vas sau popor ales. Oamenii găsiţi „la drumuri şi la garduri” erau cei din neamurile păgâne, „care înaintau în istorie pe drumuri contradictorii. Cei care stăteau la marginea lumii – în înţelesul că trăiau fără a avea conştiinţa demnităţii de popor ales al lui Dumnezeu, sunt şi ei chemaţi la cina cea mare a împărăţiei cerurilor” (Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, „Iubirea Lui trece dincolo de
scuzele lor”).
În fața „nu”-urilor, Dumnezeu Tatăl nu închide ușa în nas, ci include și mai mult. Dumnezeu, în fața nedreptăților îndurate, răspunde cu o iubire mai mare. Noi, când suntem răniți de greșeli și refuzuri, adesea păstrăm în noi insatisfacție și supărare. Dumnezeu, în timp ce suferă datorită „nu”-urilor noastre, continuă în schimb să relanseze, merge înainte ca să pregătească binele și pentru cel care face răul. Pentru că așa este iubirea, așa face iubirea, pentru că numai așa se învinge răul. Astăzi acest Dumnezeu, care nu pierde niciodată nădejdea, ne implică să facem ca El, să trăim după iubirea adevărată, să depășim resemnarea și alintările eu-ului nostru supărăcios și leneș.
Există un aspect pe care-l subliniază continuu Evanghelia: răspunsul invitaților, care este indispensabil. De fapt, nu este suficient a răspunde o dată la invitație, a spune „data” și gata, ci este nevoie să răspundem permanent, este nevoie de obișnuința trăirii iubirii în fiecare zi. Pentru că nu se poate spune: „Doamne, Doamne” fără a trăi și a pune în practică voința lui Dumnezeu (cf. Mat. 7,21). Avem nevoie să ne întărim în fiecare zi cu iubirea Sa, să reînnoim în fiecare zi alegerea și chemarea lui Dumnezeu. Sfinții Bisericii de ieri și de astăzi, mai ales mărturisitorii și martirii mulți, indică această cale. Ei n-au spus „da” iubirii în cuvinte și pentru puțin, ci cu viața și până la sfârșit. Hrana lor zilnică a fost iubirea lui Iisus, acea iubire nebună care ne-a iubit până la sfârșit, care a lăsat iertarea Sa și haina Sa celor care-L răstigneau. Și noi am primit la Botez darul de a fi mădulare ale Casei Sale sfinte, Biserica, spațiul iubirii lui Dumnezeu ce înveșnicește omul. Să-i cerem Lui, prin mijlocirea Sfinților noștri, harul de a alege și a participa în fiecare zi la această Cină a iubirii și de a o menține deschisă pentru toți, pentru că mare este Casa Domnului și minunată este Cina Sa. Ce-i de făcut? Înainte de toate, să ne apropiem pentru a primi fără frică iertarea Domnului: este pasul decisiv pentru a intra la Cina dumnezeiască ca să celebrăm sărbătoarea iubirii cu El.
Arhimandrit Teofan Mada
