Duminica a IV-a din Postul Mare, Duminica Sfântului Ioan Scărarul, are profunde semnificații teologice și duhovnicești pentru identitatea noastră de a fi creștini. Structura biblic-liturgică și teologic-mistagogică a acestei Duminicii prepascale scoate în evidență modelul și forma de viață evanghelic-hristologică reliefată și fericită de Domnul Iisus Hristos în Predica de pe Munte (Matei, 4, 25; 5, 1-12), precum și practica vie a rugăciunii și a postului creștin săvârșite în spirit de credință lucrătoare și harică în pericopa evanghelică a „Vindecării fiului lunatic” (Marc. 9, 17-32). De aceea, structura diptică și biblică cu încadrarea liturgic-aghiografic-imnografică a Sfântului Ioan Scărarul, cel care a scris despre experiența veșniciei în ale sale „legi duhovnicești” (titlul original al lucrării a fost Πλάκες Πνευματικαί, aşa cum o arată manuscrisele, ce derivă dintr-o paralelă între Ioan şi Moise, dar treptat s-a impus titlul Κλίμαξ), oferă profunde virtuți și rațiuni duhovnicești de încadrare ascetic-liturgică și practic-existențială a fiecăruia dintre noi în viața de zi cu zi.
Așa cum Moise încheiase Alianța sau Legământul cu Dumnezeu în virtutea Legii primite pe Sinai, tot așa Domnul Iisus, de pe o colină de pe malul lacului Galileii, încredințează ucenicilor Săi și mulțimii prezente o învățătură nouă care începe cu „fericiți”. Moise dă Legea pe Sinai și Domnul Iisus, noul Moise, dă Legea pe acel munte, pe malul lacului Galileii. Fericirile sunt drumul-demers existențial pe care Dumnezeu îl arată ca răspuns la dorința de fericire înnăscută în ființa omului și, totodată, ele desăvârșesc poruncile din Vechiul Legământ. Noi suntem obișnuiți să învățăm cele zece porunci – desigur, noi toți le știm, le-am învățat la cateheză – dar nu suntem obișnuiți să repetăm fericirile. În schimb, Duminica a patra din Postul Mare ne îndeamnă să încercăm să ni le amintim zilnic și să le imprimăm în inima noastră. În aceste cuvinte este toată noutatea adusă de Hristos și toată noutatea lui Hristos este în aceste cuvinte. De fapt, fericirile sunt (auto)portretul lui Iisus, forma Sa de viață și calea fericirii adevărate, pe care și noi o putem parcurge cu/prin harul a toate cu putință în taina mântuirii, pe care ni-l dă Dumnezeu Tatăl. Astfel, este bine să citesc fericirile și să mă gândesc cum ar trebuii să fie viața mea, în fiecare zi, ca program duhovnicesc centrat hristocentric, le citesc, meditez și analizez în adâncul conștiinței mele luminată de harul dumnezeiesc dacă am făcut, practicat și implinit ceea ce Domnul Iisus Hristos spune în fericiri… Ne va face bine! Sunt lucruri simple, dar concrete, ce afirmă centralitatea lui Iisus Hristos în viața mea. Noul Legământ constă tocmai în a ne recunoaște, în Hristos, învăluiți de milostivirea și de compasiunea Preasfintei Treimi. Aceasta umple inima noastră de bucurie și face din viața noastră o mărturie frumoasă și credibilă a iubirii lui Dumnezeu față de toți semenii pe care îi întâlnim în fiecare zi. Să ne amintim zilnic capitolul 5 din Evanghelia după Matei și să acceptăm ca mod de viață libertatea autentică pe care Hristos a învățat-o în fericiri (cf. Mat. 5, 3-12.17; Luc. 6, 20-23). Adevărata libertate nu înseamnă a urma egoismul nostru, patimile noastre oarbe, ci este aceea de a iubi, de a alege ceea ce este bine în orice situație. Cele zece porunci nu sunt un imn adus „nu”-ului, ci sunt o afirmare a acelui „da” al credinței. Un „da” spus lui Dumnezeu, un „da” spus iubirii, și pentru că eu spun „da” iubirii, spun „nu” non-iubirii, un „nu” păcatului, însă „nu”-ul este o consecință a acelui „da” care vine de la Preasfânta Treime și ne face să iubim.
În jurul lui Domnului Iisus sunt atâtea persoane care-L caută pe Dumnezeu, însă realitatea cea mai minunată este faptul că există înainte de toate Dumnezeu care se preocupă pentru viața noastră, care vrea să o ridice și pentru a face acest lucru ne cheamă pe nume, recunoscând fața personală a fiecăruia. Fiecare om este o istorie de iubire scrisă de Dumnezeu pe acest pământ. Fiecare dintre noi este o istorie de iubire a lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi Preasfânta Treime ne cheamă cu propriul nume: ne cunoaște pe nume, ne privește, ne așteaptă, ne iartă, are răbdare cu noi. Domnul Hristos vorbește pentru toți, păstori și credincioși : „Aduceţi-l la Mine” (Marc. 9, 19). El bate la ușa inimii celor care participă la Liturghie, fiecare în condiția sa de viață, vârstă, situație. Domnul Iisus mângâie, cheamă, ridică vlăstare de viață nouă și mântuită. Și asta prin intermediul Cuvântului Său. Cuvântul Său bate la ușa inimii și schimbă inimile! Există o legătură vitală între ascultarea Cuvântului și credință. Sunt unite, mereu împreună. De fapt, aceasta – credința – nu se naște din fantezia minților umane ci, așa cum amintește Sfântul Apostol Pavel, „vine din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10,17). Așadar credința se hrănește cu ascultarea Cuvântului și conduce la apropierea de Taina Euharistică. Astfel, recitarea „Crezului” face în așa fel încât adunarea/sinaxa liturgică să mediteze din nou și să mărturisească marile taine ale credinței, înainte de celebrarea lor în Euharistie. Simbolul de credință leagă Euharistia de Botez, primit „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, și ne amintește că Tainele (ca și orice ierurgie) sunt comprehensibile în lumina credinței Bisericii și a lucrării Sfântului Duh.
De fapt, ne amintim ceea ce ne-a spus Domnul Iisus: „Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și vi se va da vouă” (Ioan 15, 7). Dar noi nu credem aceasta pentru că avem puțină credință, suntem „neam necredincios” (Marc. 9, 19). Dar dacă noi am avea o credință – spune Iisus – ca grăuntele de muștar, am primi totul. „Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marc. 9, 23), a spus Domnul tatălui ce își adusese fiul lunatic spre vindecare. Ce a răspuns acel tată încercat și îndurerat de starea bolnavă și demonică a propriului fiu, căruia Domnul i s-a adresat pentru a spune acest cuvânt minunat că totul este putință pentru cel care crede. A răspus: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! (Marc. 9, 24). Adică, „cred, Doamne. Ajută puțina mea credință”. Și noi putem spune la orice nevoie și strâmtorare: „Doamne, eu cred. Dar ajută puțina mea credință”. Și rugăciunea trebuie s-o facem cu acest spirit de credință: „Cred, Doamne. Ajută puțina mea credință”. În schimb, pretențiile unei logici lumești nu decolează spre cer, așa cum rămân neascultate și cererile autoreferențiale (cf. Iac. 4, 2-3). Intențiile pentru care poporul credincios este invitat să se roage trebuie să dea glas nevoilor concrete ale comunității ecleziale și ale lumii, evitând să recurgă la formule convenționale și mioape. Rugăciunea personală și liturgică, postul ca asceză transfiguratoare spre prezența lucrătoare a harului necreat și ființial, ne îndeamnă să ne însușim privirea lui Dumnezeu, care se îngrijește de toții fiii săi: „O, Doamne Sfinte, fă Tu aceste lucruri întrucât la Tine toate sunt cu putință, eu nu pot, Doamne Dumnezeule, să le fac! Eu cred, dar ajută puțina mea credință”. Arhim. Teofan Mada
