Hristos a înviat! Celebrăm în continuare marea taină, fundamentală a credinței și nădejdei creștine: Iisus din Nazaret, Iisus cel Răstignit, a înviat din morți a treia zi, după Scripturi. Vestea dată de îngeri, în acei zori ai primei zile de după sâmbătă, Mariei din Magdala și femeilor venite în grabă la mormânt, o reascultăm și astăzi cu reînnoită emoție: „De ce îl căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, a înviat” (Luc. 24, 5-6).
Nu este greu de imaginat care erau, în acel moment, sentimentele acestor femei: sentimente de tristețe și spaimă din cauza morții Domnului lor, sentimente de neîncredere și uimire față de un fapt prea surprinzător pentru a fi adevărat. Mormântul însă era deschis și gol: trupul nu mai era acolo. Apostolii Petru și Ioan, înștiințați de femei, au alergat la mormânt și au verificat că ele aveau dreptate. Credința Apostolilor în Iisus, Mesia cel așteptat, fusese pusă la foarte grea încercare de scandalul crucii. În timpul arestării, al condamnării și al morții Sale se împrăștiaseră, iar acum se regăseau împreună, nedumeriți și dezorientați. Dar însuși Cel Înviat vine în întâmpinarea neîncrezătoarei lor sete de certitudini. Nu a fost vis, nici iluzie sau imaginație subiectivă acea întâlnire, a fost o experiență adevărată, chiar dacă neașteptată și tocmai de aceea deosebit de emoționantă: „Iisus a venit, a stat în mijlocul lor și le-a zis: ‘Pace vouă!’” (Ioan 20,19).
La acele cuvinte, credința aproape stinsă din sufletele lor s-a reaprins. Apostolii i-au spus lui Toma, care a fost absent la acea primă întâlnire extraordinară: Da, Domnul a împlinit tot ceea ce a anunțat mai înainte, a înviat cu adevărat și noi L-am văzut și atins! Toma însă a rămas neîncrezător și nedumerit. Când, opt zile mai târziu, Iisus a venit a doua oară în Tabernacol, i-a spus: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pun în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios!”. Răspunsul Apostolului este o emoționantă mărturisire de credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”(Ioan 20, 27-28).
„Domnul meu și Dumnezeul meu”! Să reînnoim și noi mărturisirea de credință a lui Toma, deoarece omenirea de astăzi așteaptă de la creștini o reînnoită mărturie despre învierea lui Hristos. Lumea de astăzi are nevoie să îl întâlnească și să îl poată cunoaște ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Dacă în Apostolul Toma putem recunoaște dubiile și nesiguranțele atâtor creștini de azi, temerile și deziluziile a nenumărați contemporani ai noștri, cu el putem și să redescoperim cu reînnoită convingere credința în Hristos mort și înviat pentru noi. Această credință, transmisă de-a lungul secolelor în Biserică, continuă, pentru că Domnul înviat nu mai moare. El trăiește în Biserică și o conduce cu iubire providențială spre împlinirea planului Său veșnic de mântuire.
Fiecare dintre noi poate fi tentat de „necredința” Apostolului Toma. Durerea, răul, nedreptatea, moartea, în special când lovesc pe cei nevinovați – de exemplu copiii victime ale războiului și terorismului, ale bolilor și foametei – nu pun ele oare la grea încercare credința noastră? Cu toate acestea, în mod paradoxal, chiar în aceste cazuri, „necredința” lui Toma ne este utilă și prețioasă, deoarece ne ajută să ne purificăm orice concepție falsă despre Dumnezeu și ne conduce la a descoperi chipul autentic: chipul unui Dumnezeu care, în Hristos, a luat asupra sa plăgile omenirii rănite. Toma a primit de la Domnul, și, la rândul său, a transmis Bisericii darul unei credințe puse la încercare de patima și moartea Domnului Iisus și confirmată de întâlnirea cu El înviat. O credință care era aproape moartă și a renăscut datorită contactului cu rănile lui Hristos, cu rănile pe care Hristos nu le-a ascuns, ci le-a arătat și continuă să le indice în necazurile și suferințele cu care se confruntă fiecare ființă umană.
„Prin rănile Lui ați fost vindecați!” (1 Petr. 2, 24), aceasta este vestea pe care Apostolul Petru o aducea primilor convertiți. Acele răni, care pentru Toma erau mai înainte un obstacol în calea credinței, fiind semne ale unui aparent „eșec” al lui Iisus; aceleași răni au devenit, în întâlnirea cu cel Înviat, dovezi ale unei iubiri biruitoare. Aceste răni pe care Hristos le-a primit din iubire față de noi ne ajută să înțelegem cine este Dumnezeu și să repetăm și noi: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Numai un Dumnezeu care ne iubește până la a lua asupra Sa rănile noastre și durerea noastră, mai ales cea nevinovată, este demn de credință. Câte răni, câtă durere în lume! Nu lipsesc calamitățile naturale și tragediile umane care provoacă nenumărate victime și uriașe pagube materiale. Mă gândesc la flagelul foametei, la bolile incurabile, la conflicte armate, la terorism și la sechestrările de persoană, la miile de fețe ale violenței – uneori justificată în numele religiei – la disprețul pentru viață și la violarea drepturilor umane, la exploatarea persoanei.
Dar prin rănile lui Hristos înviat putem vedea cu o privire de nădejde aceste rele care chinuie umanitatea. De fapt, Domnul înviind din morți nu a înlăturat suferința și răul din lume, dar le-a învins din rădăcină prin abundența dumnezeiască a harului Său. Aroganței răului i-a opus atotputernicia Iubirii Sale. Ne-a lăsat ca itinerar spre pace și bucurie Iubirea care nu se teme de moarte. „Cum Eu v-am iubit pe voi”, le-a spus Apostolilor înainte de a muri, „așa să vă iubiți și voi unii pe alții” (Ioan 13, 34).
Hristos înviat este viu între noi, El este nădejdea unui viitor mai bun. În timp ce cu Sf. Apostol Toma spunem: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, să răsune în inima noastră cuvântul dulce dar angajant al Domnului: „Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze, și unde sunt Eu, acolo va fi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (Ioan 12, 26). Și noi, uniți cu El, dispuși să ne trăim viața pentru frații noștri (cf. 1 Ioan 3, 16), să devenim apostolii păcii Evangheliei, mesageri ai unei bucurii ce nu se teme de durere, bucuria pascală a Învierii. Să ne dăruiască acest dar pascal Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica lui Hristos!
Arhim. Teofan Mada
