Evanghelia lui Ioan din Duminica a cincea după Paști (cf. 4, 5-42) relatează întâlnirea Domnului Iisus Hristos cu o femeie samariteană. Ceea ce uimește în această întâlnire-cunoaștere-revelare este dialogul foarte profund dintre femeie și Iisus Hristos. Dialogul permite persoanelor să se reveleze, să se cunoască și să înțeleagă particularitățile, criteriile și exigențele unii altora. Înainte de toate, dialogul existențial este un semn de profund respect, pentru că pune persoanele în atitudine de răbdare, comunicare, ascultare și în condiția de a primi aspectele cele mai bune sau pozitive ale interlocutorului. În al doilea rând, dialogul este expresie a dragostei, pentru că, deși neignorând diferențele, poate ajuta să se caute și să se împărtășească binele comun. În afară de acest fapt, dialogul ne invită să ne punem în fața celuilalt văzându-l ca pe un dar al lui Dumnezeu, care ne interpelează și ne cere să fie recunoscut.
De multe ori noi nu-i întâlnim pe ceilalți, nu-i cunoaștem, deși trăim alături de ei, mai ales atunci când facem să prevaleze poziția noastră asupra poziției celuilalt. Nu dialogăm atunci când nu ascultăm îndeajuns sau tindem să-l întrerupem pe celălalt pentru a demonstra că avem dreptate. Dar de câte ori, de câte ori ascultăm o persoană, o oprim și spunem: „Nu! Nu! Termină ! Nu este așa! Nu sunt de acord” și nu lăsăm ca persoana să termine de explicat ceea ce vrea să spună, ceea ce gândește. Și acest fapt împiedică dialogul, această atitudine este agresiune. În schimb, adevăratul dialog are nevoie de momente de tăcere, în care să se perceapă darul extraordinar al prezenței lui Dumnezeu în celălalt de lângă mine.
Așa cum vedem în pericopa de astăzi, a dialoga ajută persoanele să umanizeze raporturile și să depășească neînțelegerile, atât cele sociale, dar și cele religioase. Este atâta nevoie de dialog și în familiile noastre întrucât s-ar rezolva mai ușor chestiunile contrarii dacă s-ar învăța să se asculte reciproc! Așa este în raportul dintre soț și soție și dintre părinți și copii. Cât ajutor poate să vină și din dialogul dintre învățători și elevii lor, sau dintre angajatori și angajați, pentru a descoperi exigențele cele mai bune ale activității profesionale la locul de muncă.
Din dialogul cu persoanelor din orice timp trăiește și Biserica, pentru a înțelege necesitățile care sunt în inima fiecărei persoane și pentru a contribui la realizarea binelui comun în societate. Să ne gândim la marele dar al creației din jurul noastru și la responsabilitatea pe care o avem cu toții de a salvgarda casa noastră comună: dialogul despre o temă așa de centrală este o exigență socială și culturală obligatorie. Să ne gândim la dialogul dintre comunitățile creștine, pentru a descoperi adevărul profund al misiunii lor în mijlocul oamenilor și pentru a contribui la edificarea păcii lui Hristos între noi și a unei comunități de respect și de prețuire.
În fine, toate formele de dialog sunt expresie a marii exigențe de iubire a Preasfintei Treimi, care merge în întâmpinarea tuturor și pune în fiecare o sămânță a bunătății Sale, pentru ca să poată colabora sinergic la opera Sa creatoare. Dialogul dărâmă zidurile diviziunilor, urii și neînțelegerilor, creează punți de comunicare și nu permite ca vreunul să se izoleze, închizându-se în propriul cosmos mic. Să nu uităm: a dialoga înseamnă a asculta ceea ce-mi comunică celălalt și a spune cu blândețe ceea ce gândesc și eu. Dacă lucrurile merg așa, familia, localitatea, locul de activitate vor fi mai bune. Dar dacă eu nu-l las pe celălalt să spună tot ceea ce are în inimă și-l condamn aprioric și încep să urlu, astăzi se urlă mult, nu va avea un sfârșit bun acest raport dintre noi, nu va avea un sfârșit bun raportul dintre soț și soție, dintre părinți și copii, dintre „șefi și subalterni”. A asculta, a răbda, a explica, blând, a nu „lătra” la celălalt, a nu urla, a nu îndrepta degetul spre celălalt, ci a avea o inimă mereu deschisă.
Domnul Iisus Hristos cunoștea bine ceea ce era în inima samaritenei, o femeie în căutare, o mare păcătoasă, cu toate acestea nu a refuzat ca ea să se poată exprima, a lăsat-o să vorbească până la sfârșit, și a intrat puțin câte puțin în istoria și în taina vieții sale. Această atitudine-învățătură este valabilă și pentru noi. Prin dialog, putem face să crească în lume semințele dragostei milostive a lui Dumnezeu și să le facem instrumente de primire, acceptare, nejudecare și respect.
Arhim. Teofan Mada
