”Afară ninge liniștit/ În sobă arde focul…” spune unul dintre multele colinde care împodobesc perioada atât de frumoasă a Postului Nașterii Domnului. În spiritul sau, de multe ori, în afara spiritului profund al sărbătorii suntem cu toții cuprinși de magia acestei perioade, cu tot ce însumează ea: forfotă multă, dorința de a fi mai buni, brazi frumos împodobiți și slalom printre rafturi după cadouri pentru cei dragi.
Însă, indiferent cât de mult ne place sau nu, nu este pentru toată lumea la fel. Sunt, undeva pe lângă noi, ei, oamenii nimănui, pentru care o oră unde să își poată încălzi mâinile sau o bucată de pâine înseamnă supraviețuire, mai ales pe o vreme deloc prietenoasă.
Astăzi, undeva după orele 16.00, a început să ningă un pic mai serios și în Arad. Ce bucurie! Cum oboseala era mare și îmi trebuia un motiv care să încline balanța pentru a ieși din nou din casă, mi-am amintit că pentru a completa cadoul pe care Moș Nicolae trebuie să îl ducă mâine seară cuiva drag aveam nevoie de o icoană cu Sfântul Nicolae. În nici 15 minute, cu un zâmbet larg și inima voioasă (ambele datorate fulgilor mari de nea), eram deja în catedrala de la Podgoria. La intrare , acolo în pridvor, unde oricum ușile sunt deschise și nu se poate pune problema de mare căldură, era un bătrânel adus de spate și atât de slab încât părea că abia își duce geaca, iar mai încolo un tânăr care nu era tocmai departe de starea bătrânului. Am intrat, am mers la pangar pentru a-mi rezolva problema după care am vrut să ies afară. Înaintea mea, o doamnă hotărâtă (zic asta după felul în care a deschis ușile) care, imediat cum s-a văzut în pridvorul cu pricina, a început a urla ”Afară! Afară!” și făcând în același timp semne menite a-i dirija pe cei doi în afara catedralei. Sugrumată la propriu de atitudinea ”doamnei Ani”, după cum am aflat ulterior că o cheamă pe îngrijitoarea de la biserică, am întrebat-o cât de civilizat s-a putut în situația dată ”De ce face asta?”. În primă fază m-a ignorat total, și asta pentru că era mult prea ocupată să se asigure că cei doi nu rămân nici măcar pe scările catedralei. Am întrebat-o din nou de ce face asta, pentru că oricum începe Vecernia, iar în timpul slujbelor toți avem drepturi egale de participare și cu atât mai mult cei doi care se aflau într-o situație atât de disperată. Este o vorbă în popor care descrie perfect ceea ce a urmat: ”Ți-ai dat foc la pălărie!”. Exact asta am făcut prin întrebarea mea, chiar dacă pălăria mea era doar o căciulă bine trasă pe ochi, pentru că aceeași doamnă a urlat preț de câteva secunde cât au ținut-o plămânii ”Ce te interesează pe tine? Dacă nu-ți convine du-te cu ei în curte! Nu mă interesează pe mine de nimeni! Afară!”. În momentul în care am observat că se apropie mult prea mult am făcut un pas înapoi, moment în care un domn din apropiere a intervenit întrebând-o cu ce o deranjează prezența celor doi, dar mai ales cum poate vorbi așa în biserică.
Cum lucrurile erau departe de a se calma, m-am prezentat și am rugat-o să îmi spună dacă există vreun regulament de ordine interioară sau vreo circulară dată de Arhiepiscopie care să nu permită oamenilor fără adăpost să intre în biserică nici măcar în timpul slujbelor și care să îi justifice în vreun fel acțiunea, dar în niciun caz atitudinea. Benzină pe foc. A urmat un alt lung șir de blagosloveli dintre care am putut spicui că ”ĂȘTIA PUT! ĂȘTIA FURĂ! ĂȘTIA DERANJEAZĂ!”
”Ăștia put!”… admițând acest aspect, deși, culmea, în cele 10 minute cât am stat de vorbă cu cei doi chiar nu mi s-a mutat în vreun fel nasul din loc, stau și mă întreb ”Putem intra în biserică doar frumos parfumați și aranjați?”
”Ăștia fură!”… admițând că se poate întâmpla și asta, deși bătrânelul nostru abia își purta bătrânețea, stau și mă întreb ce ar fi putut fura din pridvorul de beton dincolo de care știa clar că nu are voie să treacă? Și dacă ar fi ”avut tupeul” de a intra în biserică la câte lacăte străjuiesc cutiile milei, la câte camere de filmat sunt în zona pangarului, la câte persoane se aflau în acel moment în interior, ce, cum și de unde ar fi putut fura ceva?
Greu de imaginat că personajul nostru ar fi putut sustrage vreo cutie cu lacăt cu tot!
”Ăștia deranjează!”… admițând că sunt și cazuri în care la ieșirea din biserică se întâmplă câteodată să fii agasat până la trasul la propriu de mânecă de copii trimiși la indicațiile stricte ale mamelor care îi duc acolo la cerșit, admițând că este normal ca în orice instituție să fie o ordine care să asigure bunul mers al lucrurilor/ slujbelor în cazul nostru, stau și mă întreb cu ce deranjau cei doi de astăzi când nici măcar mâna nu au întins-o când am intrat? Deci pe cine deranjau? În cazul în care nu există vreun regulament de ordine interioară care să nu le permită intrarea în biserică, si din câte știm nu există, să fi fost acesta doar un exces zilnic de zel al unei colaboratoare înfocate a PBC? (Partidul Babelor Conservatoare, invocat de un părinte cu multe vizualizări pe Facebook, care nu face altceva decât să mai pună o cărămidă la acel ”Vrem spitale, nu catedrale!”)
Fulgii de nea s-au transformat în fulgi de lacrimi. Și asta pentru că la doar câteva zile de la prăznuirea Sfântului Andrei, ocrotitorul României, la doar câteva zile de când toți ne afișam nonșalant mândria de a fi român și doar cu o zi înainte de a-l sărbători pe Sfântul Nicolae, cunoscut și iubit în mod special pentru grija față de cei năpăstuiți, noi dăm afară din biserică pe ”frații ăia mai mici” pe care Hristos ni i-a lăsat în grijă prin cuvânt de Evanghelie. Și, nu, oricât am vrut să cred că a fost doar un episod nefericit, scena la care asitasem nu fusese doar o întâmplare pentru că, din discuția avută cu cei doi, am aflat cu multă tristețe că astfel de lucruri se întâmplă zilnic… pentru că ”ei put, ei fură, ei deranjează….”
”Afară ninge liniștit/ În sobă arde focul…”, dar nu pentru toți! De Crăciun, să fim mai buni?
