DINCOLO DE STELELE RECI SAU DESPRE ROMANUL CA UN AC MAGNETIC

„nu te uiţi după fluturi, nu scrii poeme de dragoste iubitei
când aşezi patul puştii în umăr”
(Horia Muntenus – Dincolo de stelele reci)
În seara zilei de 12 octombrie 1924, când pe marea scenă a Operei din Paris agoniza Thaïs, sub ultima suflare a scriitorului Anatole France în chipul schimonosit al călugărului, Andre Breton, Paul Eluard, Louis Aragon, Philippe Soupault, porneau pe străzile Parisului (1) ţinând ritmul funebru cu „Un cadavre” (anagrama – Vaderca), întocmai cum locotenentul Celalb se petrece pe ultimul său drum, în spatele unui poştalion drapat în negru, având la piept/ în piept scrisoarea pe care Bunul Dumnezeu ne-o lasă fiecăruia la sosirea în lume şi pe care o dăm la schimb Moşului, pentru un pachet de biscuiţi unşi cu melasa brazilor înalţi în Marea Amiază, acolo în Sala Scriptoria, sau de ce nu, sub bolta Porţii Maramureşene.
„Din depărtare, pe când se cânta prohodul, oamenii au putut vedea, venind în galop, un roib frumos înşeuat care a intrat pe poarta mănăstirii. Şi a rămas roibul în curtea mănăstirii trei zile, legat de o grindă. Apoi s-a desprins singur şi a plecat precum venise spre de-acolo de unde venise şi, traversând pădurea, calul s-a oprit să bea din pârâiaşul ce curgea însoţind poteca şerpuitoare astfel încât ochii lui aprinşi s-au putut oglindi în apă alături de chipul distrus de suferinţă, al frumoasei lui stăpâne”.
Aievea, atelierul literar a devenit locul/portalul prin care sergentul cicatrizat păşeşte în Lume şi invers, prin care noi, cei care îi ascultăm povestea Pistolaruluinumărulunu, păşim încet dar sigur Dincolo, acolo unde sunt „îngeriţe blonde… castroanele cu supă de găină cu pârjoale moldoveneşti cu piure de cartofi bătut cu smântână şi castraveţi muraţi… platouri cu torturi de ciocolată ornamentate cu frişcă şi fistic… cişmele din care ţâşneau sucuri de portocale, de kiwi, de morcovi”.
Alături de autorul romanului „Dincolo de stelele reci” suntem noi, camarazii acestuia, veniţi parcă tocmai din plutonul unu din Campania întâi, Batalionul 24 Vânători de Munte, cu berete, pardon, tichii ce amintesc de John IV de Brabant, hotărâţi să ocupăm un loc privilegiat în „ziua istoricei bătălii”, atunci când contează în fapt doar Viky, Maria şi toate celelalte care au ales ceea ce noi încă bâjbâim, orbeşte. Afară e cicatrizatul, cel care priveşte lumea ca prin caleidoscop sau ca prin fisheye, de partea opusă a bornei, în prelungirea ei, ca un ac magnetic. E Omul-bornă şi acesta este romanul său: „În acea dimineaţă, sergentul cicatrizat fusese găsit mort, lungit pe o bancă, în Parcul Central al oraşului”.
E povestirea unui om, istorisită parcă din spatele ferestrei, „ca printr-o lentilă, pardon, ca prin vizorul unei uşi”, propriilor spaime: „Câtă vreme umbli pe străzi, parcă lucrurile tot ar mai exista. Dar când priveşti pe fereastră – pe orice fereastră -, totul devine ireal. Oameni, arbori, animale conspiră la nefiinţă. Şi oare cum transparenţa geamului ne poate separa în aşa măsură de viaţă? Fereastra care ne deschide spre lume ne îndepărtează, în fond, mai mult decât zidul unei închisori. Uitându-te la viaţă, începi s-o uiţi” (Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi).
L-am cunoscut pe Horia Muntenuş în toamna anului 1999, când însoţit de profesorul Banfi Gheza am îndrăznit să particip la şedinţele Cenaclului Literar de la Insomnia. Eram tânăr, şi poetul m-a primit cu braţele deschise în ciuda scrierilor naive, poate, cărora le-am dat citire în faţa criticilor, priviţi atunci ca pe un pluton de execuţie: „Peştele vede undiţa, vede cârligul, dar nu vede pescarul. Recrutul vede holul ca şi când ar vedea dinlăuntrul mitralierei care îl aşteaptă, ca pe o lume din afară şi vede asta printr-o fereastră circulară”. Aceeaşi senzaţie am încercat-o mai apoi, mult mai puternic, la câteva şedinţe ale filialei clujene a Uniunii Scriitorilor Români.
Acolo am cunoscut un cicatrizat, pe care, nu după mult timp, întrebându-l unde se îndreaptă, mi-a răspuns senin: merg la ziua lui Eminescu. Închipuiţi-vi-l ca pe unul care „ar uita dintr-o dată cine este, unde este, şi ar aluneca până la fund în amintirea umanităţii. Aşa era şi omul acesta ca toţi oamenii care, pornind să înţeleagă vidul vieţii, întâlnea Viaţa – şi odată cu ea începuturile. Refăcea etapele umanităţii ca în vis. Dar nu era chiar un vis, adăugăm noi cei care îi istorisim povestea, căci în prezentul trăit, chiar, câte o atitudine de viaţă, a sa ori a altora, avea să corespundă fiecărei etape prin care trecea de acum înainte” (Constantin Noica, Povestiri despre Om – după o carte a lui Hegel).
Un roman despre moarte, la finalul căruia cititorul se află situat „între două încărcătoare de pistol”: cel care îţi dă o a două şansă, făcându-te să exclami: „Jos masca domnule Vaderca!”, şi cel care ţi-o pecetuieşte întrucât „conştiinţa lui Vaderca e trează”: „prin fereastră, soarele răsărit îi lovea pleoapele, subliniindu-i tristeţea, lăsându-i obrajii neatinşi, într-o peliculă fină de umbră, poate punându-i în evidenţă tenul aspru şi arămiu, poate lăsându-i înfăţişarea unui om mascat într-un chip nepotrivit, poate accentuând o expresie pătrunsă de inutilitatea conştiinţei că viaţa e o halucinaţie”.
În faţa morţii „am îngenunchiat … şi mi-am lăsat privirea în cărare”, pardon, în cătare, deoarece prin el – Omul-bornă – Trecerea o faci cu ochii deschişi.
Paul Duma
(1) „paris paris pasul se încumetă ca arcaşii/ porneşte săgeata minutului de pe zidul din privire/ câte cascade înfloresc unghiile/ câţi îngeri se desfac din hârtia ferestrelor/ paris oraş ca o volută ca o amintire” (Ilarie Voronca, poemul Ulise, 1928)