Liderul trupei Bosquito, Radu Almăşan, care în urmă cu patru ani a decis să nu mai apară cu nicio piesă nouă pe posturile de radio sau TV, a demonstrat imposibilul: că se poate. Se poate ca o trupă să dăinuie doar prin forţa propriilor melodii şi prin dragostea fanilor. Dovadă stă faptul că, anul trecut, Bosquito a avut peste o sută de concerte în ţară, cu plătitori de bilet.
În urmă cu patru ani, Radu a refuzat să mai apară la radio sau TV, din principiu, întrucât consideră că acolo nu sunt oameni pregătiţi să ofere o informaţie muzicală corectă, ci se iau unii după alţii, „că aşa cere piaţa“.
„Piaţa nu cere. «Piaţa» pe care o consideră ei ne furnizează nişte staruri care nu au concerte, care nu vând niciun bilet. Păi dacă aia e piaţa înseamnă că ceva nu se leagă. De fapt, e un business pe drepturi de autori. Anumiţi producători o fac bara-bara cu directorii de programe şi cu cât mai superficiale sunt chestiile astea cu atât mai bine. O trupă serioasă o să înceapă să emită pretenţii la un moment dat. Noi suntem un caz foarte atipic. Adică noi, dintr-o trupă de mainstream, am ajuns o trupă underground. Pentru mine, (radioul şi televiziunea- n.r.) sunt statul paralel. Nu mă interesează de ei şi nici lor nu le pasă de noi. Deci suntem într-o perfectă armonie. Nimeni nu a spus că nu dorim să ni se mai difuzeze piesele. Dar, scuză-mă, eu nu găsesc niciun avantaj să mă duc la o emisiune şi să cânt o piesă play-back. Pentru că mie nu-mi convine ca lumea să mă creadă mai puţin credibil şi să nu mai vină la concerte pentru că sunt un «sold out» care apare în fiecare săptămână la Capatos. Scuză-mă, nu“, a spus Radu.
Cu toate acestea, Radu şi colegii lui de trupă au avut doar anul trecut peste o sută de concerte, în medie, câte un concert la trei zile, fiind, cel mai probabil, trupa cu cele mai multe concerte susţinute. Anul acesta însă vor petrece mai mult timp în studio, unde se pregătesc de lansarea unui nou album Bosquito, despre care spune că va fi 100% electric.
În paralel, Radu are şi un proiect solo, în limba engleză, un folk american, cu patine de country şi cu multe instrumente moderne.
„Cred că niciun artist nu se poate regăsi 100% într-o singură formaţie. Mai ales când asculţi foarte multă muzică, ai laturi ale personalităţii pe care nu le poţi explora doar în bandul tău principal. E o chestie veche de când lumea şi pământul când majoritatea soliştilor vocali ai unei formaţii, după câteva albume, încet-încet au simţit nevoia să facă şi altceva“, spune Radu.
A făcut câteva piese înregistrate în Islanda şi când s-a întors, cei de la casa de discuri i-au propus să lanseze proiectul şi în România.
“Nu am niciun fel de aşteptare, pentru că sunt conştient că lumea la început priveşte cu reticenţă orice schimbare de stil şi mai ales pentru că este în limba engleză. Prin urmare, absolut din start nu putea să fie un succes de mainstream“, a precizat liderul de la Bosquito.
America, „puşcărie fără gratii“
Radu Almăşan ne-a povestit şi despre perioada petrecută în America, unde îşi făcuse o trupă – Madam Hooligan, alături de toboşarul de la Zdob şi Zdub, Andrei Cebotari, însă totul s-a dus pe apa sâmbetei din cauza unui proces cu statul american, care le-a interzis practic să mai cânte.
„Noi, doi nebuni, am stat acolo 7 ani şi am încercat să facem chestia asta. Madam Hooligan, în America, din punct de vedere artistic, a cam mers. În afară de obstacole inerente ale unui emigrant care vrea să-şi facă trupă, am cam reuşit ce ne-am propus, până în punctul în care noi, românii implicaţi în proiect, am început să avem nişte probleme, nişte procese cu statul american, nişte procese care, aşa pe hârtie, prezintă un final fericit pentru că le-am câştigat. Nu mai aveam voie să prestăm o perioadă în urma unui abuz făcut de ei. Până s-a rezolvat problema şi s-a clarificat greşeala lor a durat cam doi ani jumate-trei, perioadă în care s-a dus şi contractul cu casa de discuri şi trupa noastră şi căsnicia mea şi mai multe“, a povestit Radu.
Spune că după şapte ani petrecuţi acolo, tot nu ştie ce înseamnă America, pe care o consideră un fel de „puşcărie fără gratii“. „Lumea normală, de pe stradă, e senzaţională şi-mi place de o mie de ori mai mult decât aici în Europa. Ca să zic că am o problemă cu America ar fi total eronat pentru că-mi plac majoritatea oamenilor pe care îi cunosc în ţara aia. Păcat că marea majoritate nu are niciun cuvânt de spus când vine vorba de sistemul lor de administraţie, de problemele lor sociale şi nu neapărat pentru mine ca emigrant, mai mult pentru ei, ca locuitori ai acelui spaţiu foarte frumos, care e ca o puşcărie fără gratii. E o dictatură mascată. Noi nu am avut probleme cu nimeni din businessul nostru, toată lumea ne-a primit şi ne-a dat o şansă, dar când vine vorba de formalităţi, de imigration, mai ales când îţi inventează tot felul de motive stupide, degeaba stai cu dosarul câştigat, acasă, în sertar, pentru că ăia doi ani jumate nu ţi-i mai dă nimeni înapoi“.
„Când am plecat, am vrut să mă rup. La întoarcere, am avut surpriza vieţii“
Iniţial, nu a vrut să se întoarcă acasă, ci să rămână şi să o mai ia o dată de la zero, însă au fost două motive puternice care l-au întors din drum: familia şi fanii Bosquito.
„Doi factori au contat pentru decizia mea de a mă întoarce acasă. Primul – familia, doi – fanii trupei Bosquito. După 7 ani nu mă aşteptam nici să mă recunoască lumea pe stradă. Am zis, că au trecut 7 ani, au venit alţii. În momentul în care am plecat nu am ţinut legătura absolut deloc cu ce se întâmplă aici, am vrut să mă rup, şi când m-am întors aici m-au luat ca din oală. Pur şi simplu a fost una din surprizele vieţii mele“, a adăugat Radu.
Spune că piesele vechi de la Bosquito au ajuns un fel de folclor, pentru că mulţi puşti care îi cântă piesele nici nu ştiu că sunt de la o trupă care se numeşte Bosquito. „Asta înseamnă că piesa ta a devenit mai mare decât tine şi că piesele tale intră în folclor şi atunci nu mai sunt ale tale. Eu mă bucur că le cântă. Eu, când am stat cu chitara şi am făcut piesele, nu m-am gândit câţi bani o să scot de pe urma lor, am vrut doar să le ştie lumea. Am început să cânt pe scenă de pe la 15 ani şi cred că primii bani i-am făcut pe la 20“, a mai spus artistul.
„N-am înţeles de ce lumea voia să arunce cu pietre într-un copil de 16 ani“
Radu s-a născut la Braşov şi tot aici a făcut primii lui paşi în muzică. Iniţial, tatăl său, care cânta la chitară, credea că dorinţa lui de a cânta e doar o fază şi chiar i-a interzis să pună mâna pe chitara lui. Abia când a văzut că e hotărât, l-a susţinut.
„Eu mai încercasem să fac 540 de chestii, de la şah la tango şi fotografie şi nu se mai agita. Credea că e o fază de-a mea. Nici măcar nu mă lăsa să pun mâna pe chitara lui. Aveam interzis. Şi într-un final l-am convins de intenţiile mele şi am fost la Şcoala populară de artă şi profesorul de canto mi-a spus că sunt prea mic şi că să vin după ce mi se scbimbă vocea şi că până atunci îmi recomandă să fac un intrument. Şi erau două instrumente, pian şi chitară, iar tata m-a întrebat ce vreau. Iar eu cum aveam poze cu Slash şi cu Santana pe pereţi, ce pian? Am zis să facem chitară“, a mai spus Radu.
A avut şi un moment de dezamăgire şi a vrut să se lase definitiv de muzică, când avea doar 16 ani şi a fost invitat să cânte la un concert în aer liber, la Braşov, iar publicul l-a primit cu monede şi pietre.
„Scrisesem eu nişte piese, aveam vreo 16 ani, că eram prin clasa a 10-a, şi nu ştiu cum-necum s-a întâmplat să mă cheme la un concert radio Braşov care se desfăşura în Parcul Trandafirilor în Răcădău şi cântau Ro-mania, Genius, K1 chestii de astea, cine era pe vremea aceea în ‘96-’97. Şi am venit eu, băiat gingaş, cu o chitară, şi am încercat să cânt nişte piese… şi majoritatea lumii de acolo din piaţă, nu ştiu exact care a fost fenomenul, cred că s-au luat unii după alţii, au început să arunce cu monede şi cu pietre în mine practic, moment pe care îl am imortalizat pe video şi pot să mă uit cum făceam slalom printre proiectile. N-am înţeles de ce lumea voia să arunce cu pietre într-un copil de 16 ani care nici măcar nu cânta groaznic, poate nici foarte bine, dar oricum mai bine decât alţii. Şi am fost foarte demotivat şi vreo câteva luni nu am vrut să mai cânt deloc. Am vrut să dau la drept sau la jurnalistică“, povesteşte Radu.
“Istoria” s-a schimbat însă radical când a fost invitat de Adrian Tinca, cunoscut drept Coco, să cânte ca solist vocal cu trupa Experimental. Tot la Braşov şi tot într-un concert în aer liber, dar în Piaţa Sfatului.
„Iniţial, am fost foarte reticent, apoi am acceptat cu condiţia să facem foarte multe repetiţii…Dar n-am făcut foarte multe repetiţii, iar după vreo două-trei luni după primul incident am avut concert în Piaţa Sfatului, la un berar, seara. Şi în momentul în care am suit pe scenă, după ce că îmi dârdâiau picioarele, aveam senzaţia că în public sunt tot ăia cu monedele, care se uită la mine şi care abia aşteaptă să mă capseze. Şi de data asta nici nu mai cântam nişte melodii frumoase cu chitara, ci cântam Judas Priest-uri şi de astea de-ale lui Coco. Şi mi-am zis că de data asta mi-o iau mult mai tare. Atunci era o aversiune făţişă faţă de tot ce însemna muzică rock. Şi când am văzut că trec două-trei piese şi că nu aruncă nimeni cu nimic, am prins curaj şi am început să fac ca Freddie Mercury pe scenă şi când am terminat concertul ne-au bisat! Serios! A fost un super succes şi am dat primele mele autografe. Ştiu că am avut aşa de multe emoţii şi adrenalină, că nu m-am dus cu taică-meu acasă cu maşina, am luat-o pe jos până în Steagul, ca să mă calmez, să pot să-mi revin“.
Îşi aduce aminte şi că după concertul când se aruncase cu monede şi pietre în el, colegii lui de liceu râdeau de el şi îl strigau „lăutarule“, iar după cel din Piaţa Sfatului nu mai zicea nimeni nimic.
„După ce am început cu Bosquito şi veneam aici şi rupeam Piaţa Sfatului, toţi veneau şi voiau să stau cu ei la o bere şi spuneau: „Bă, dintotdeauna am zis că eşti un băiat talentat. De când erai la liceu, mă. De când te-am văzut am avut încredere în tine»“, spune Radu râzând.
Cu maşina de gunoi, la repetiţii
Tot din perioada de început, Radu ne-a povestit cum mergea cu maşina de gunoi de la şcoală la sala de repetiţii pentru că doi dintre colegii lui de trupă erau gunoieri. Cea de-a doua trupă în care a cântat Radu s-a numit Electric Noise Displayers, „un fel de Iron Maiden, dar cu piese şi texte originale, un fel de Trooper de acum“, iar liderii trupei erau doi prieteni nedespărţiţi, care pe vremea aceea erau şoferi pe maşina de gunoi.
„Şi cum eu nu aveam maşină, ca să ajungem mai repede la repetiţii, veneau să mă ia cu maşina de gunoi. Şi era amuzant pentru că era la sfârşitul anilor ‘90, când începeau să apară maşinile tari în oraş şi aveam colegi care erau luaţi cu Audi-uri şi BMW-uri… Şi venea şi maşina de gunoi să-l ia pe Almăşan să meargă la repetiţii. Dar na, nu-mi cădeau galoanele. Singurul lucru care mă deranja era efectiv mirosul pestilenţial din cabina aia. Nu erau maşinile faine de acum, ci nişte râle de alea vechi, comuniste, în care dacă stăteai în gunoi sau în cabină, cam tot aia era. Colegii mei de trupă erau tot timpul murdari de gunoi şi de ulei de maşină. Dar nu i-a oprit să cânte şi erau extrem de talentaţi. Cel puţin chitaristul solo, Şuşu, este unul dintre cei mai buni chitarişti cu care am cântat eu în viaţa mea şi am cântat cu destui. Deci aşa talent pe băiatul ăla, mai rar am văzut. Acum s-au mutat amândoi în Anglia, au familii, nu mai lucrează pe maşini de gunoi, sunt nişte băieţi respectabili. Nu ştiu dacă mai cântă, dar dacă o fac este doar din pasiune“, a adăugat Radu.
„Eu nu le datorez fanilor nimic, nici măcar o explicaţie în legătură cu viaţa mea“
După mai bine de 20 de ani de când s-a apucat de muzică, Radu Almăşan sau „Bosquito“ cum mai este strigat uneori pe stradă, spune că dacă vrei să faci performanţă nu trebuie să faci niciodată rabat de la calitate. Iar dacă ai urcat pe scenă, chiar dacă ţi-e rău, trebuie să duci totul până la capăt.
„Mi s-a întâmplat să-mi fie rău şi atunci anulezi concertul. Dar dacă te-ai urcat pe scenă, aia e. Mergi până la capăt, chiar dacă ţi-e rău. Am avut un concert după care m-au luat cu salvarea direct de pe scenă şi am stat două săptămâni în spital. Am avut infecţie în gât, cu febră“, mai povesteşte artistul.
În ceea ce priveşte relaţia cu fanii, Radu consideră că nu le datorează nicio explicaţie cu privire la viaţa lui personală şi nici fanii nu îi datorează lui nimic. „Eu nu le datorez fanilor nimic, nici măcar o explicaţie în legătură cu viaţa mea. Şi este foarte posibil ca într-o zi să plec la fel cum am mai făcut-o. La fel, nici ei nu îmi datorează nimic. Eu nu mă duc să trag de oameni de mânecă să vină la mine la concert, dacă vor vin, dacă nu, nu, dacă vor să mă asculte bine, dacă nu, nu…Nu e treaba mea asta. Treaba mea e să propun un produs, dacă ţie-ţi place sau nu, asta e. Mi-ar plăcea să-ţi placă, nu zic că nu, dar dacă nu e, nu e. Atunci mi se pare relaţia cea mai corectă. Tu nu te comporta cu mine ca şi cum dacă ţie îţi place muzica mea îmi faci un favor. Eu ţi-am făcut ţie un favor că am făcut-o, dar nici măcar aşa nu se pune problema pentru că dacă stau să mă gândesc n-am făcut-o pentru tine, ci pentru muzică“, a încheiat Radu.
Sursa: libertatea.ro
