Timp de mai multe luni, în anul 1110, Luna a devenit invizibilă oamenilor. De curând, cercetătorii Universității din Geneva au publicat un studiu în revista Nature pentru a explica fenomenul.
Cercetătorii par să fi explicat o enigmă care datează de sute de ani: dispariția Lunii în anul 1110. S-au emis, de-a lungul timpului, mai multe ipoteze pentru a explica acest ciudat fenomen. Până acum, cei mai mulți oameni de știință presupuneau că Luna a dispărut din cauza unei erupții vulcanice. „Vinovatul” desemnat era muntele Helka din Islanda, supranumit și „Poarta infernului”.
Erupția sa, în 1104, ar fi generat un imens nor de sulf, atât de gros, încât Luna n-a mai putut fi văzută pe cer timp de câteva luni la rând.
Oamenii acelor vremuri au fost și ei fascinați și probabil speriați de acest fenomen. Potrivit unei cronici medievale din Anglia (Cronica din Peterborough), anul 1110 a fost un an al dezastrelor: ploi torențiale au mănat recoltele, foametea a pus stăpânire peste tot și, de parcă n-ar fi fost suficient de rău, într-o noapte de pomină din mai, Luna pur și simplu a dispărut de pe cer, deși apăruse strălucitoare pe cer. Dar apoi lumina ei s-a estompat încetul cu încetul. Și nu a fost din cauza norilor, pentru că stelele continuau să se vadă pe cer, și nici din n-a fost vorba despre o eclipsă.
Dar de ce Luna să fi devenit invizibilă abia la șase ani după erupția vulcanului, în 1100? Sébastien Guillet de la Universitatea din Geneva, specialist în paleoclimatologie, s-a gândit că vulcanul islandez nu putea fi la originea acestui fenomen.
Ce au dezvăluit ghețarii Groenlandei și copacii Japoniei
Cercetătorul a găsit urme de sulfat în Groenlanda datând din perioada 1107-1113. Asta înseamnă că ar fi la câțiva ani de la presupusa erupție a vulcanului islandez.
Dar cum se face că „vorbesc” ghețurile depre erupțiile vulcanice? Straturile de gheață din inima ghețarilor au „capturat” aerosoli de sulf, produși de erupțiile vulcanice și ajunse până în stratosferă, care apoi s-au depus înapoi pe Pământ.
Pe de altă parte, potrivit unui alt studiu publicat anul trecut, se știe că există un decalaj de șapte ani între datarea calotelor glaciare și calendarul nostru, deci este imposibil ca Helka să fi fost la originea norului ce a obturat vederea Lunii în 1110.
Prin urmare, cercetătorii de la Universitatea din Geneva s-au gândit că un alt vulcan ar fi vinovat, de fapt, de „dispariția” Lunii.
Cercetătorii au început să caute mărturii și dovezi din acea perioadă. Așa se face că rapid a fost găsit un alt „suspect” de serviciu: muntele Asama, din Japonia. Acest vulcan s-a făcut remarcat și printr-o altă mare erupție, care a avut loc în 1793.
Studiul cercetătorilor elvețieni se bazează pe scrierile unui înalt funcționar japonez, care descria situația în 1108: „A fost un foc la vârful muntelui, un strat gros de cenușă în grădina guvernatorului, peste tot, pe câmpuri, și orezăriile n-au mai putut fi salvate. N-am văzut niciodată așa ceva în țară. Este un lucru foarte straniu și foarte rar”.
Pentru a verifica această ipoteză, Sébastien Guillet a studiat cercurile din interiorul trunchiurilor arborilor din Japonia. După cum se știe, în fiecare an se formează un inel, care dă informații despre creșterea copacului respectiv. Cercetătorul a putut astfel deduce astfel că anul 1109, adică la un an după erupția puternică, temperatura a fost cu un grad mai scăzută decât în ceilalți ani, un element care acreditează ideea unei erupții vulcanice de amploare.
De vină ar fi, prin urmare, vulcanul Asama din Japonia, nu vulcanul Helka din Islanda.
Cercetătorii au mers și mai departe. Ei au căutat dovezi ale impactului pe care acest eveniment l-a avut asupra întregii planete. Au descoperit astfel că această erupție vulcanică a provocat pagube mult mai mari decât simpla „dispariție” a Lunii.
Dovezile pe care le-au adunat sugerează dificultăți de supraviețuire care au început în 1109 și care s-au transformat în foamete în mai multe regiuni din Europa Occidentală. Urmările erupției vulcanice și depunerile de cenușă ar fi durat astfel până în 1113.
Sursa: digi24.ro
