Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat din 2000 încoace, în 14 ani deci, vedem o Românie care a traversat o perioadă bună de nouă ani de creştere economică neîntreruptă şi nimeni nu bănuia ce avea să urmeze.
La capitolul macro, evoluţia se vede şi acolo – de la un PIB de 40 de miliarde de euro în 2000, s-a ajuns la unul estimat nominal la 150 de miliarde de euro. Este drept că au trecut aproape 15 ani de atunci, timp în care din România au plecat vreo trei milioane de oameni, ceea ce ridică grave semne de întrebare asupra viitorului.
Exporturile au crescut şi ele de la 11 miliarde de euro în 2000 la 50 de miliarde în 2014 cât se estimează (49,5 mld. în 2013). Dar asta se întâmplă şi pentru că o singură uzină, Dacia Piteşti, care produce acum 320.000 de maşini pe an faţă de 55.000 în 2000, face 10% din exporturile ţării. Din astfel de cifre trebuie să vină, prin urmare, deciziile de politică economică. Pentru că, ajutând prin construirea de autostrăzi, un producător care face 10% din exportul ţării şi 3% din PIB-ul ei, ajuţi de fapt ţara.
În unele lucruri România a evoluat, în altele a stagnat. România s-a reîntors la numărul de maşini noi vândute acum aproape la nivelul anului 2000, de 70.000 de bucăţi, după ce în anii de bum se vindeau 145.000 de maşini noi. Producţia de oţel s-a prăbuşit la 3 milioane de tone anual, de la vârful de şase milioane de tone din 2004, ceea ce arată că industria suferă aici şi afară. Volumul investiţiilor străine s-a redus şi el grav, în vremea crizei, la un nivel anticipat de 2 miliarde de euro anul acesta, de la un vârf de 10 miliarde de euro, în 2008. De asemenea, dacă în 2000 plăteam pe litrul de benzină 1,13 lei, iar în 2009 3,75 lei, acum plătim 6 de lei. O pâine era 50 de bani, acum este un leu, Este adevărat că, la mijloc, a fost şi inflaţia sau cursul de schimb, dar peste toate de mai sus au „planat“ inflaţia şi cursul, uneori cu influenţă bună, alteori nu.
Sursa: mediafax.ro
