Se spune că atunci când viața îți oferă lămâi să îți faci limonadă…Ei bine, ziua de 3 iunie 2017 nu avea nici pe departe intenția de a-mi oferi lămâi ci m-a surprins provocându-mă prin coșul cu cireșe pus în față pentru a face din ele dulceață…și nu orice dulceață, ci o delicatesă din care să guști în momentele “de lămâi”…
Ajunsă la distanța a șapte note pe portativul vieții de momentul în care am participat la întrunirea de 60 de ani a generației 1957 a Colegiului Național „Moise Nicoară”, pot spune că încă mă bucur de simfonia vorbelor de duh coborâte din convorbirile avute cu Oameni precum Ovidiu Cornea, Marius Iegariu sau Constantin Pastuch. Trei Nume care în mod normal nu ar trebui căutate de generația noastră pe Google pentru a ne spune ceva, cel puțin pe plan local. Și asta pentru că vorbim despre fostul director al Teatrului ”Ioan Slavici” din Arad, despre Profesorul de Limba și Literatura Română de la Moise Nicoară și un Doctor în Științe Medicale cu merite deosebite în Cercetare privind Fiziologia și Medicina Hiperbară, toți având ca numitor comun absolvirea Colegiului sus amintit.
Astăzi, despre Omul Ovidiu Cornea. Cu o dezinvoltură și seninătate dezarmante a acceptat invitația de a sta de vorbă, chiar dacă asta a însemnat să îl „fur” din mijlocul colegilor, credeam eu, pentru doar câteva minute.
Izvorul seninătății nu s-a lăsat greu descoperit, pentru că încă de la primele cuvinte s-a descris ca fiind o persoană care întotdeauna a încercat să păstreze o relaxare față de viață, căutând cu încăpățânare partea pozitivă în orice întâmplare.
Reporter: Printr-o fericită întâmplare, iată-ne aici în prezența a 18 colegi de ai dumneavoastră. Tocmai de aceea aș dori să vă invit la o călătorie în timpul anilor ’57, mai exact în momentul absolvirii Liceului „Moise Nicoară” din Arad, pe care, de altfel îl și sărbătorim astăzi prin marcarea împlinirii a 60 de ani. Care au fost trăirile sau emoțiile care v-au marcat acele zile?
Ovidiu Cornea: Emoții și trăiri sunt multe, însă este un moment care a trecut testul timpului în mod deosebit și anume acela în care dirigintele meu, profesorul de franceză Radu Andrei, cu doctorat la Sorbona, m-a întrebat ce vreau să devin, iau eu fără a sta prea mult pe gânduri am spus că regizor. Vă puteți ușor imagina reacția, în special a tatălui meu, care mă vedea profesor sau doctor. A fost, să zicem, un moment de derută amestecat cu tristețe în familia mea și asta pentru că neam de neamul meu nu avusese de a face cu lumea teatrului sau a filmului.
Reporter: De ce regizor?
O.Cornea: Nu pot spune că știam neapărat ce înseamnă a fi regizor, însă simțeam că excentricitatea acestei meserii mi se potrivea și venea oarecum în întâmpinarea dorinței mele de fi altceva față de majoritatea colegilor de liceu.
Reporter: Spuneți-ne ceva despre acești colegi de liceu, despre generația dumneavoastră.
O.Cornea: Noi am făcut parte dintr-o generație șovăielnică, apărută după război, fără repere, însă chiar și într-un astfel de context neprietenos, în proporție de 90% am absolvit o facultate. Mulți, foarte mulți din această generație au devenit oameni importanți, care, contrar vremurilor grele au lăsat ceva în urmă. Astfel, putem vorbi chiar și dintre cei prezenți la această întâlnire, de ambasadori, directori de instituții importante, profesori universitari, ofițeri, istorici, cercetători, pictori…Noi nu am avut chemarea aceasta pe care o are, din păcate, generația actuală de a pleca în străinătate.
Reporter: Găsiți această atracție pentru străinătate un neajuns al generației actuale?
O.Cornea: Să ziceam doar că am o anumită amărăciune legată de acest subiect și mi-aș fi dorit ca ei să aleagă să trăiască la țară, demn, chiar și cu o anumită prosperitate și nu drumul acesta al pribegiei care, vrând nevrând, te golește uneori de sens…
Reporter: Nici chiar momentul ’89 nu v-a tentat cu acest drum al străinătății? Cum ați simțit trecerea aceea de sfârșit de ’89 și început de an ’90?
O.Cornea: Nu, nici măcar nu am luat în calcul acest drum. Momentul Revoluției m-a găsit în spital, iar trecerea de care ziceți am îmbrățișat-o ca pe o adaptare la noile vremuri, cu atât mai mult cu cât liderul Revoluției, Valentin Voicilă, era actor de al nostru, un actor strălucit. Încă am acel sentiment că dacă el nu ar fi fost acolo, dacă nu ar fi știut cum să țină mulțimea în frâu, dacă nu i-ar fi pus să se roage, situația ar fi fost cu totul alta și cu siguranță nu mai bună… Îmi amintesc cum, amețit după perfuzii, am mers la Teatru, i-am strâns pe toți și după ce le-am făcut cunoștință cu noul context am hotărât supunerea la vot secret, a funcției de director pe care o ocupam. Cu 101 din 106 voturi pentru, am rămas în fruntea acestei instituții până în anul 2000 când m-am pensionat. S-a votat, s-a hotărât după care le-am spus: „Avem libertate! Să ne apucăm de treabă!”. Asta a fost trecerea ’89-’90.
Reporter: Să revenim un pic la momentul de după absolvirea liceului și la parcursul vieții dumneavoastră după aceea.
O.Cornea: În anul 1964 am absolvit Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca și pot spune că astfel am făcut parte din generația de aur a literelor, după care am revenit în Arad, unde, pentru trei ani am activat ca profesor de Limba Română la Liceul Agricol. Nu pot spune că am simțit că aș avea o vocație deosebită pentru catedră, ci am văzut mai degrabă în meseria de profesor o șansă de plafonare prin faptul că o viaţă întreagă trebuie să predai aceleaşi lecţii elevilor. Chiar și așa, pot spune că am avut o activitate cultural-artistică deosebită la acest liceu, unde am făcut trupe de teatru şi am organizat concursuri între clase pe diferite genuri artistice, aceste lucruri făcându-se auzite la nivelul cultural al municipiului.
Gândul ”evadării” din această, oarecum, ”fundătură” era tot mai pronuțat, așa că după reînființarea județului Arad și constituirea Inspectoratului Judeţean de Cultură şi Artă am devenit inspector cu instituţiile profesioniste de spectacole din municipiul Arad. După doi ani am fost numit director al Casei Creaţiei Populare a Judeţului Arad, care ulterior a primit numele de Centrul Judeţean al Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Amatori Arad. Aici am funcţionat zece ani, din 1970 până în anul 1980, iar această perioadă ar putea constitui, prin provocările ei, un subiect în sine.
Din anul 1980 până în 2000, cu o longevitate demnă de vinuri, am funcționat ca director al Teatrului de Stat din Arad.
Reporter: Cum ați primit propunerea de a fi directorul Teatrului?
O.Cornea: Cum la Casa de Creație aveam deja echipa mea și o serie de proiecte pe care mi le doream împlinite, dar totodată cunoscând și rivalitățile interioare din culisele Teatrului am refuzat. După acest refuz am fost chemat de primarul Marţian Fuciu, care mi-a spus că doreşte să mă promoveze director la Teatru. Am acceptat cu condiția rezolvării unor probleme pe care le cunoșteam, respectiv că teatrul nu are un autobuz pentru a se deplasa cu spectacole în judeţ, locuinţe şi alte lucruri.
Reporter: Și așa a început ”aventura” conducerii unei instituții cu greutate.
O.Cornea: Da, știți cum se spune că directorii de Teatru au o existență efemeră de 3 ani: În primul an: „Să vedem ce poate”, în al doilea an: „Să vedem ce poate”, iar în al treilea „Să vedem cu cine îl schimbăm”.
Reporter: Puteți spune că sunteți un supraviețuitor…
O.Cornea: În cei 20 de ani, pot spune că am supraviețuit mai multor dictaturi: dictaturii ideologice, dictaturii financiar-contabile și dictaturii libertății când spectacolul de stradă începuse să fie mai important decât cel din sală. Da, pot spune că sunt un supraviețuitor.
Reporter: O să vă pun o întrebare ce poate părea prostească, dar nu pot să nu vă întreb: Ce este Teatrul pentru dumneavoastră?
O.Cornea: …Teatrul este o boală mai puternică decât cancerul…Dacă m-ați lega cu o năframă la ochi, aș recunoaște după miros, aș ști fiecare colț al teatrului în care m-aș afla….
(Răspuns urmat de un moment de tăcere greu de descris chiar și din lacrimile ivite în colturile de ochi ale ambelor părți…pentru că aici nu a fost vorba de un răspuns ci de o bucată de suflet pe care mi-a oferit-o și pentru care nu pot decât să fiu recunoscătoare…Un moment în care descoperi Omul din spatele tuturor realizărilor și funcțiilor…)
Reporter: Iată-ne la întâlnirea de 60 de ani de la absolvirea Liceului ”Moise Nicoară”, în prezența fizică a 18 colegi, cum ați întâmpinat și cum vedeți această revedere?
O.Cornea: Fiecare întâlnire de aceste gen te emoționează, însă vorbind despre aceasta, de 60 de ani, pot spune că este un amalgam de trăiri în care regăsesc surescitarea, melancolia, resemnarea, amărăciunea izvorâtă din acel „am fi putut face mai mult!”, dar și eliberarea de a nu ne face părtași acestei degenerări spirituale în care sufletul este lăsat pe locul doi într-o lume a tehnologiei.
Reporter: Este adevărat că ne veți bucura cu un buchet de gânduri care vor lua forma unei cărți?
O.Cornea: Avea Caragiale, pe care îl iubesc, o vorbă: „Tot românul care știe citi simte nevoia a și scrie”….da, o am în lucru și am speranța ca până la 1 august să o termin, urmând ca lansarea să fie undeva în toamnă.
Reporter: Domnule Cornea, vă mulțumesc pentru bucuria acestor clipe și o să vă spun, așa cum spus și colegilor dumneavoastră: Să ne vedem sănătoși la întâlnirile de 70, 80, 90 de ani, sau, de ce nu, în toamnă la lansarea de carte pe care o aștept cu multă nerăbdare!
Credit Foto: Mircea Dan Irimescu
