Constantin Brâncuşi se naşte la 19 februarie 1876, în Hobiţa, un mic sat din comuna Peştişani, judeţul Gorj, la poalele Carpaţilor. Este al cincilea copil al Mariei şi al lui Radu Nicolae Brâncuşi.
Cu toate că provenea dintr-o familie de ţărani înstărită, Brâncuşi duce o viaţă modestă, însă una din care avea să-şi culeagă reperele care-i vor ghida viziunea artistică târzie. Amintindu-şi de copilărie şi de locurile în care a crescut, artistul avea să mărturisească, într-o întâlnire cu Petre Ţuţea, de la Paris, din 1933: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi“.
Copilăria lui Brâncuşi a fost însă departe de una idilică. Unul dintre momentele petrecute în aceşti primi ani de viaţă este extrem de sugestiv pentru combinaţia de puritate şi violenţă care i-au caracterizat viitorului sculptor anii petrecuţi în localitatea natală. Momentul este reprodus în lucrarea „Brâncuşi. O biografie“, scrisă de Alexandru Buican. În 1879, Constantin Brâncuşi avea 3 ani. În toamna acelui an, când se făcea ţuica „la cazan“, urmărindu-i pe cei care degustă lichidul ca să vadă dacă procesul se desfăşoară cum trebuie, Brâncuşi prinde un moment de neatenţie generală. Îşi umple căuşul palmelor cu ţuică şi bea pe nerăsuflate. Cade în somn aproape instantaneu. Primii oameni observă abia după câteva minute. Mama intră în panică, apoi în isterie, crezând că fiul i-a murit. Spre seară, când tatăl, Radu, se întoarce de la vie însoţit de lăutari, acesta vede din depărtare semnele disperate ale celor care-l aşteaptă cu sufletul la gură. Petrecerea se transformă imediat în jale. Tatăl se gândeşte deja la îngropăciune. Totuşi, cineva găseşte că e bine s-o cheme pe Baba Brânduşa, doftoroaie şi servitoare a Brâncuşilor. Brânduşa verifică respiraţia copilului, apoi îi pune sub nas balegă de cal, adunată din preajmă. Copilul strănută puternic. Lumea aplaudă. În vreme ce băiatul e lăsat să-şi doarmă mai departe beţia, de bucurie, petrecerea cu lăutari continuă cu şi mai multă forţă. A doua zi, tatăl şi fiul se întâlnesc prin livadă. Radu Brâncuşi îl pune pe Constantin să adune nişte nuiele şi să i le aducă. Tatăl îşi aşază copilul cu capul în jos şi, cu nuielele aduse de băiat, îl bate ca să ţină minte. Şi, în timp ce simte usturimea loviturilor, micul Brâncuşi are revelaţia că lumea poate fi privită şi dintr-o altă perspectivă şi că lucrurile din jur pot apărea răsturnate. Mai ales poziţia soarelui, diferită de cea binecunoscută, îl face să se întrebe, după cum avea să recunoască la bătrâneţe, dacă nu cumva însuşi astrul participa la tulburarea lui. „Să fi fost şi soarele la fel de tulburat ca tatăl său de ceea ce i se întâmplase?“.
Renaşterea de la Craiova La fel ca alţi copii de ţărani din acea vreme, Constantin nu merge la şcoală. De la 7 ani lucrează ca păstor, având grijă mai întâi de turma familiei, apoi lucrând pentru alţii, în Munţii Carpaţi. Aici, învaţă să sculpteze în lemn, o artă populară la modă în România rurală a acelor ani, folosită pentru a produce linguri, picioare de pat, butoaie de brânză şi faţade de case, toate împodobite cu gravuri. La 9 ani, Brâncuşi pleacă la Târgu Jiu, în Oltenia, pentru a căuta de lucru. Mai întâi, este angajat într-o vopsitorie. Revine la Hobiţa cu degetele pline de vopsele şi arse de vitriol, însă nu renunţă. Peste numai doi ani, pleacă din nou, de data aceasta la Slatina, unde se angajează ca argat la un băcan din localitate. Urmează alte locuri de muncă, la fel de nerecomandate minorilor, printre care cea dintr-o cârciumă din Craiova, unde Brâncuşi rămâne câţiva ani.
„La Craiova m-am născut a doua oară!“, avea să afirme ulterior artistul, o recunoaştere a locului unde îşi va găsi drumul, meseria, începutul. În tot acest timp, îşi păstrează gustul pentru lucrul în lemn şi se implică în proiecte de sculptură elaborate. Performanţele sale atrag atenţia unui industriaş care, în 1894, îl aduce la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Pentru a urma cursurile instituţiei de învăţământ, tânărul Brâncuşi învaţă singur să scrie şi să citească. Lucrează cu îndârjire şi obţine o bursă, încheind în patru ani studiile a căror durată normală era de cinci ani. De altfel, recunoştea Brâncuşi, în 1938, „munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi pasiunea, de aici, din şcoală le-am deprins“. În toamna lui 1898, este admis la Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti. Pentru a urma cursurile este nevoit să-şi vândă partea sa de moştenire de la Hobiţa unuia dintre fraţi. Munceşte încontinuu. Conştiincios şi perseverent, studiază tot ce i se cere, obsedat să stăpânească toate cunoştinţele care i se predau, indiferent cât de importante păreau. Doi ani mai târziu, obţine prima medalie de bronz pentru „Capul lui Laocoon“, un bust după un model antic. Iar în 1903 primeşte prima comandă a unui monument public: bustul generalului medic Carol Davila, lucrare care va fi instalată la Spitalul Militar din Bucureşti. De altfel, acesta va rămâne singurul monument public al lui Constantin Brâncuşi din Capitală. O altă lucrare din această perioadă, concepută sub îndrumarea profesorului său de anatomie, Dimitrie Gerota, este statuia unui bărbat fără piele, dezvăluindu-i în detaliu fiecare muşchi. Lucrarea, expusă la Ateneul Român, în 1903, arată începuturile uneia dintre ideile fundamentale ale sculptorului: căutarea esenţei, în locul simplei aparenţe exterioare. În 1902, Brâncuşi absolvea şcoala, cu calificative maxime şi anunţând un viitor strălucitor.
Vin vremuri grele: „Am inventat chiar spălatul paharelor cu rapiditate“ Constantin Brâncuşi iese prima dată din ţară la 20 de ani, în 1896. Merge la Viena, pe Dunăre, unde se angajează cioplitor de lemn, pentru a-şi putea susţine şederea. Nu petrece mult în actuala capitală a Austriei, însă impactul Occidentului este uriaş.
În 1903, după terminarea stagiului militar, Brâncuşi este atras de faima sculptorului Auguste Rodin, care se răspândise de la Paris la Bucureşti. Teoriile îndrăzneţe ale lui Rodin erau discutate în toate mediile culturale ale epocii, în aceeaşi măsură de către avangardişti şi de academicieni. Exemplul lui Rodin îi trezeşte lui Brâncuşi curiozitatea de a vedea ce se întâmplă în artă dincolo de graniţele României. Pleacă la München, în Germania, unde rămâne până în primăvara lui 1904. Apoi, se decide să meargă la Paris, o călătorie costisitoare pentru un om cu un venit modest. Expediţia pare astăzi desprinsă din vreun fel de film de aventuri. O mare parte a călătoriei este făcută pe jos, cu geanta la spate. Bunăoară, pentru a putea plăti barca ce-l trecea lacul Konstanz, Brâncuşi este nevoit să-şi vândă ceasul. În drum spre Paris, se opreşte şi la Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel, pentru a vizita muzee şi ateliere de pictori şi sculptori. După o ploaie torenţială, se îmbolnăveşte pe drum de pneumonie infecţioasă şi, în stare critică, este primit la un spital de maici. Urmează o perioadă de recuperare, la finalul căreia îşi dă seama că nu mai are puterile şi nici timpul necesar pentru a duce drumul spre Paris pe jos, aşa că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul. „N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru. Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine. În Alsacia m-a prins pe câmp o ploaie torenţială şi apoi am zăcut bolnav… un prieten m-a îngrijit… Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla…”, povestea Brâncuşi într-un interviu, în 1942. La final, învinge. Parisul i se deschide în faţa ochilor. Era iulie, 1904.
Foamea. Boala. Greutăţile abia începeau, însă. Un an şi jumătate, Brâncuşi nu va putea să lucreze nimic la Paris. Drumul lung, numeroasele boli şi, mai ales, lipsa banilor, până în punctul în care hrana zilnică devenise o mare problemă îl chinuiesc cumplit. „La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală“, îşi amintea sculptorul în acelaşi interviu din 1942. Este nevoit din nou să recurgă la slujbe mărunte care, însă, nu-i permit să-şi continue studiile. „La Paris am lucrat, la început, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul paharelor. Am făcut chiar o invenţie pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine se spăla în două rânduri de ape: un rând de apă caldă şi un rând de apă rece. Eu am suprimat apa rece şi utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva automat grăsimile, era higenică şi paharele se uscau mai repede… îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnam“, povestea Brâncuşi. În anul 1905, primeşte o bursă din partea ministrului român al Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi se înscrie la examenul de admitere la Şcoala de Belle Arte, unde va învăţa la clasa sculptorului Antonin Mercié. În acest atelier îl va întâlni şi pe celebrul pictor Amedeo Modigliani cu care va lega o strânsă prietenie. În 1906, Constantin Brâncuşi expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris, însă este departe de a fi mulţumit, deşi ziarele franceze îl ridicau deja în slăvi. Chiar Rodin, mentorul lui Brâncuşi şi omul care domina sculptura acelui moment, participă la vernisajul din 1907 al salonului Societăţii Naţionale a Artelor Franceze. Aici, lui Brâncuşi îi sunt prezentate trei lucrări: un bust, un cap de copil şi „Mîndria“. Rodin le priveşte şi spune atât: „Nu-i deloc rău, deloc rău..“. 1906. Brâncuşi împlineşte 30 de ani şi trebuie să părăsească Şcoala de Belle Arte. Atinsese limita de vârstă până la care putea să fie student. În plus, devenise deja un sculptor cunoscut şi preţuit şi expunea cu regularitate la Saloanele de la Paris şi Bucureşti. Într-un gest de recunoaştere, Rodin se oferă chiar să-l primească ucenic, o onoare pentru orice artist al epocii respective. Brâncuşi îl refuză, mărturisind motivul mulţi ani mai târziu, într-o propoziţie devenită celebră. Citiţi-o, e posibil chiar să o fi văzut pe Facebook, ca un status: „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“. Sculptorul român avea planurile sale şi o viziune proprie despre cum să-şi depăşească în celebritate mentorul.
„Trebuia să-mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate“ Anul 1909 îl găseşte pe Brâncuşi într-un atelier din strada Montparnasse, din Paris. Este vizitat zilnic de crema intelectualităţii vremii. Printre prietenii săi se numără Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger sau Marcel Duchamp. „La Paris am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani şi, în special, cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simţeai cot la cot cu el. Am intrat ca elev în atelierul lui Antonin Mercié, unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam câte o sculptură pe zi în genul lui Rodin. N-am mai putut trăi în preajma lui, a maestrului Mercié, deşi mă iubea. Făceam ca şi el… Au fost anii cei mai grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am plecat de la Mercié, l-am supărat, dar trebuia să-mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate, la pace şi bucurie, din dificultăţi intime“. În fapt, din această mărturie asupra acelor ani, oferită de Constantin Brâncuşi însuşi, la bătrâneţe, lipseşte ceva. La acest moment, 1909, artistul român avea deja bazele viitoarei sale concepţii estetice, cea care avea să-i aducă renumele de astăzi. Cu doi ani înainte, în 1907, fusese angajat să sculpteze monumentul funerar al unui moşier bogat, în cimitirul din Buzău. Lucrarea finală a lui Brâncuşi fusese o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează. Intitulată „Rugăciune”, opera de artă este considerată astăzi o reprezentantă a primei etape de evoluţie către formele simplificate. Un an mai târziu, în 1908, influenţa lui Rodin avea să devină complet vizibilă în prima versiune a „Muzei adormite“, sculptura unei feţe de femeie ale cărei trăsături sugerează un bloc de marmură nedefinit. În acelaşi an, Brâncuşi sculptează şi prima sa lucrare cu adevărat originală: „Sărutul“, un studiu în care figurile verticale a doi adolescenţi îmbrăţişaţi formează un volum strâns, cu linii simetrice. Ce aveau toate aceste lucrări în comun? Dincolo de o viziune estetică unitară, era evident că Brâncuşi identificase o nouă metodă de lucru. O nouă tehnică sculpturală, cea a cioplirii directe. Românul părăsea astfel tehnica sculpturii occidentale, abordând tehnica cioplitorului, cel care se aşază în faţa blocului inform şi începe să taie fără a folosi un model de gips. Această tehnică, pe care Brâncuşi o învăţase la şcoala de meserii, fusese, până atunci, abordată doar de artiştii populari şi de artizanii decorativi. Instrumentele cele mai întâlnite în timpul copilăriei sale de la Hobiţa, ciocanul şi fierăstrăul, ajungeau astfel în marile ateliere din Paris, capitala culturală a Europei, la acel moment. Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi. La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală. Am lucrat, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul paharelor. Constantin Brâncuşi
Finalul: retragerea în atelier În 1918, Constantin Brâncuşi sculptează prima versiune a „Coloanei Infinitului”. Creată dintr-o serie de elemente simetrice suprapuse, lucrarea este inspirată de stâlpii caselor ţărăneşti din România. Doi ani mai târziu, sculptorul român face un salt teribil, din zona tradiţionalului, în cea a şocantului, cu lucrarea „Prinţesa X“, un portret al unei persoane imaginare care ia o formă falică. Expoziţia declanşează un adevărat scandal. Poliţia intervine şi-l obligă să scoată lucrarea. Un alt scandal de amploare are loc în 1926, când, aflat în vizită în Statele Unite, pentru o expoziţie la Galeria Brummer din New York, lui Brâncuşi nu-i este admisă în ţară lucrarea „Pasăre în văzduh“. Lucrarea era atât de abstractă în ochii vameşilor americani, încât aceştia au refuzat să creadă că era o sculptură. Brâncuşi este chiar acuzat că introduce clandestin o piesă industrială în Statele Unite. Sculptorul se întoarce în România în 1937 şi în 1938 pentru inaugurarea a trei lucrări într-o grădină publică din Târgu Jiu: noi versiuni uriaşe, în oţel, la „Coloana Infinitului“, „Poarta sărutului“ şi „Masa tăcerii“. Se bucură de celebritate mondială, dar devine din ce în ce mai retras, petrecându-şi majoritatea timpului în propriul atelier, din Paris. Este îngrijit de un cuplu de refugiaţi români, pentru care, în 1952, acceptă cetăţenia franceză pentru a le putea lăsa întreaga sa moştenire. În 1956, un articol din revista „Time“ îl descrie purtând „pijamale albe şi o căciulă galbenă şi orbecăind prin propriul atelier, printre capetele şi coloanele fără de sfârşit pe care le crease întreaga viaţă“. Se stinge din viaţă pe 16 martie 1957 şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.
Sursa: adevarul.ro
