Anna Lesko, 41 de ani, jurat în emisiunea ”Falsez pentru tine” de la PRO TV, a dat rar interviuri în ultima perioadă, dar a acceptat să vorbească deschis pentru Libertatea despre multe chestiuni personale.
– Este prima dată când te vedem pe micul ecran în calitate de jurat, la un show de divertisment. Cum a fost experiența filmării acestei emisiuni? – E o experiență care duce după sine o foarte mare responsabilitate, dar ai parte și de niște lucruri unice. Cel puțin, așa a fost în cazul meu. Am avut parte de momente extrem de vulnerabile, în care trebuia să iau niște decizii, de uneori simțeam că parcă nu aș fi vrut să fiu în această postură. Deși emisiunea se bazează pe foarte mult umor, au fost momente în care a trebuit să pun la bătaie tot ce înseamnă artistul din mine, tot ce știam eu în materie de muzică. Nu a fost deloc ușor.
– Ai o siluetă impecabilă, deși gătești mereu… – Eu nu am fost niciodată grasă sau mai plinuță. Nici când am fost însărcinată. Cel mai mult cred că am oscilat cu un kilogram, maximum două, dar care nici nu se observă. Am aceleași haine de acum 1.000 de ani. Poate mi s-a modificat un pic corpul după naștere. Am observat că anumite rochii îmi vin acum fixe la torace, dar atât. Poate și pentru că eu nu mănânc carbohidrați în mod excesiv. Nu sunt genul de femeie care să mănânce zilnic pâine, paste sau pizza. Mănânc paste o dată la ceva timp. În rest, mănânc doar ce gătesc eu. Mă bazez foarte mult pe legume. Singurele dăți când nu mai țin cont sunt atunci când am pofte de ceva anume, dar după, revin la stilul meu alimentar. Am norocul că și dacă pun două kilograme, le pun uniform.
– Ai 20 de ani de carieră în industria muzicală din România. Îți mai aduci aminte de ziua în care ai participat la Festivalul de la Mamaia? – Cum să nu?! Îmi aduc aminte perfect. M-a îmbrăcat Răzvan Ciobanu. Mi-a făcut o ținută foarte frumoasă, un roz pudrat. O bluzită foarte transparentă. Evident, am apărut foarte sexy din prima, cu părul întins. M-a machiat Alex Abagiu. A foarte apreciată apariția mea.
– Nu aveai nici 18 ani când ai decis că vrei să rămâi în România. Ce au zis ai tăi când i-ai anunțat că nu te mai întorci acasă, că îți croiești proriul drum? – Când m-am hotărât să rămân în România, pentru părinții mei a fost un șoc. A fost ceva cumplit pentru ei, mai ales că eu vin și dintr-o zonă în care educația era mai rigidă. Ca să înțelegi, eu nu am văzut un club toată adolescența mea. Am văzut când am venit în România. Eram într-o relație și partenerul meu de atunci m-a dus pentru prima dată într-un club. Până la 17 ani și jumătate nu intrasem în unul. Eu am venit în România să cos costume pentru fete și așa am început să dansez. Am rămas aici. O perioadă scurtă de timp am stat la Constanța, apoi m-am mutat în București, unde am început facultatea. Încă nu terminasem clasa a XII-a la Chișinău, dar la momentul respectiv, exista o lege care le permitea basarabenilor să intre la facultate fără a mai da examen de Bacalaureat. Nu vorbeam limba română, doar rusa, și din punctul ăsta de vedere, mi-a fost foarte dificil. Așa am reușit să-i conving pe ai mei să mă lase să stau în România. Mama venea la mine foarte des, de două ori pe lună. Acum, că mă uit în urmă, a fost o decizie foarte bună că am venit aici, pentru că am avut alte perspective în România.
– Ai avut așa numita ”depresie a emigrantului”? Ai regretat în primii ani că ai venit în România? – Nu am avut niciun fel de depresie pentru că eram la vârsta la care totul mi se părea extraordinar. România era foarte diferită de Moldova, dar m-am adaptat. Eu, fiind și copilăroasă, m-a ajutat să interacționez mai ușor cu oamenii. Mi-a fost mai greu cu limba, dar am făcut meditații cu o profesoară de limba română. Făceam și câte 8 ore pe zi, ca să pot să înțeleg cursurile de la facultate. Chiar profesoara mea, Ela Manolescu, m-a influențat să dau la Facultatea de Drept.
– Ai mereu o energie pozitivă și pare că nu te enervezi niciodată. Cum te comporți cân vine vorba de fiul tău, Adam? – Sunt o persoană foarte vulcanică. Nu-mi place să țin supărare, ranchiună, iar dacă țin, e un fel de protest, ca să înțeleagă persoana de lângă mine că nu se mai poate așa. Cu Adam mai am momente când îl cert, pentru că sunt dăți când exagerează, nu mă lasă în pace, dar cu el merge cu dialog. Pare că înțelege, mai puțin când e vorba de noțiunea timpului. Încă nu știe ce înseamnă o oră și dacă îi zic să mă lase o oră, că am puțină treabă, vine din 5 în 5 minute să mă întrebe dacă am terminat. Câteodată, mă amuză, dar câteodată, am treabă. Bine, și eu sunt învățată cu educația strictă a părinților mei și fac militărie cu el. Știu că sunt toată ziua cu gura pe el, micuțul, dar cred că mai bine acum cât e mic, decât mai târziu. Nu-mi plac părinții care spun că e prea mic copilul ca să înțeleagă. Trebuie să-i explici de mic.
– După separarea de tatăl lui Adam, mai crezi în iubirea ca-n povești? Mai crezi în ideea unui mariaj? Ce așteptări ai de la bărbatul de lângă tine? – N-am crezut niciodată în mariaj. Mi se pare o instituție perimată. Înainte, avea un scop, familiile își protejau averile. Câtă vreme nu există respect și partenerii nu mai privesc în aceeași direcție, nu mai are rost relația. Eu nu am fost niciodată acea persoană care visa prințul pe cal alb, rochie superbă de mireasă. Nici vorbă. Eu am crezut și cred în continuare în respect, oamenii să se iubească, să fie acel ”foc”. Rețeta este cum să întreții o relație. Așa, în teorie, aș putea să vorbesc până mâine, dar practic e mai greu. Eu nu mă ancorez în trecut niciodată. Nici în viața personală, nici în restul lucrurilor. Mergem înainte. Îmi asum ce s-a întâmplat în trecut și mergem mai departe. Sunt deschisă către iubire, noi senzații la nivel emoțional. Sunt optimistă. Am avut momente când am clacat, dar mi-am dat seama că tot la mine sunt soluțiile, că trebuie să mă calmez, să mă reculeg.
Sursa: libertatea.ro
