”Ce oameni! Cum să arunci gunoiul pe jos, când coșul este gol?”, așa am putea gândi sau comenta cei mai mulți dintre noi, văzând un coș gol iar de jur împrejur tronând liniștite fel de fel de gunoaie.
Și, trecând prin zona Pieței Gării, nu de puține ori am gândit exact așa. Invariabil, același peisaj: coș gol, gunoi pe jos.
Până astăzi, când am devenit unul dintre ”oamenii ăia”, evident, fără voia mea. Am vrut doar să arunc o sticlă, însă, cumva ca în fazele demne de camera ascunsă, în câteva secunde, m-am ”întâlnit” cu ea, cu sticla. Gândesc rapid că am ratat coșul, mă aplec, iau sticla și repet figura. Surpriză! Sticla tot la picioarele mele. Zona crepusculară? Camera ascunsă? Nu! Și atunci, de ce?
Uite, d’aia:
Bine, puteți spune ”mare scofală!”, este doar un coș din 1900 toamna și ce atâta tragedie. Nu, nu-i o tragedie, însă, alăturând coșului de mai sus, care, culmea, are și un frate geamăn la doar câțiva metri distanță, imagini ca cele de mai jos ne transformă în actori secundari în drama unui oraș cândva frumos tare și în care actorii aflați acum în roluri principale uită, nu vor sau nu pot să îi redea frumusețea mult trâmbițată prin campanii electorale.
Și cum ultima tendință în materie de înfrumusețare a orașului este aceea a festivalurilor fără număr, cel mai probabil o astfel de ”frumusețe” este redată, în mod ironic, de imaginea de mai jos.
Cum ar veni… „Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Unde? Acasă la noi, în Arad!
