Amiaza zilei de 5 decembrie avea să aducă, poate, una dintre cele mai triste vești pentru România: Regele a murit! Sunt momente care răscolesc multe trăiri, amintiri, regrete, însă cele mai frumoase povești se nasc adesea în jurul acelui ”Am fost acolo!” spus de cei care au avut binecuvântarea întâlnirii cu Regele la revenirea în țară după Revoluție, ”L-am întâlnit!” rostit de alții mai norocoși, sau, mândria de putea spune ”Tata a făcut parte din Garda Regală!” cum este cazul adus astăzi la lumină pentru cei care îl caută pe Regele Mihai în poveștile celor care l-au cunoscut.
Povestea începe undeva în anul 1924, în satul Ignești din zona Sebișului, odată cu nașterea în familia Miclea a primului dintre cei trei copii. Gligor Miclea, căci despre el povestim astăzi. Despre el și despre bucuria de a fi făcut parte din Garda Regală a Regelui Mihai.
Recomandat de ținuta dreaptă, moralitate și o înălțime de 1,85, tânărul Gligor avea să fie ales pentru a face parte dintre soldații din Garda Regală, din 1946 și până la tristul sfârșit de an 1947, când a și fost dezarmat.
”Și Tata-socru a făcut parte din Garda Regală!”, mi-a mărturisit cu mândrie doamna Miclea, cea căruia Baci Gligor i-a lăsat cel mai de preț odor în persoana celui care avea să îi fie soț: Viorel Miclea, fiul născut pe 12 ianuarie 1947, dar care, asemeni tatălui meu, avea să se bucure de două zile de naștere – cea în care a văzut lumina zilei și cea care a fost trecut în acte (19 ianuarie).
Nu, astăzi, nu stăm de vorbă cu Baci Gligor ci cu cei care îi duc, cu multă emoție, povestea mai departe. Despre ”Tata”, cum bucuros îl numesc în poveștile lor fiul, nora și nepotul, aflăm că a îmbrățișat veșnicia în anul 2009, ducând cu el povestea marii întâlniri și slujiri, între anii 46-47, a celui care a fost Regele Mihai I al României.
Regele împotmolit în noroi, la Săvârșin
Poveștile despre acea perioadă, multe născute chiar din numeroasele drumuri făcute alături de Rege de la Săvârșin la Sinaia, aveau să devină definitorii de-a lungul vieții fostului soldat din Garda Regală, multe și rostite cu multă bucurie în fața tuturor celor care au vrut să le asculte. Preferata sa, din care putem face cunoștință la modul profund cu noblețea Regelui, este legată de o întâmplare din anul 1946 de la Săvârșin. Cunoscută fiind pasiunea Regelui pentru mașini, un Rege cu doar trei ani mai mare decât ”Tata” din povestea noastră, se pare că acesta a ieșit să se plimbe cu mașina însă s-ar fi împotmolit în noroi. Și oricât de mult ar fi încercat nu a reușit să iasă singur din impas. Văzându-se neputincios în lupta cu noroiul, Regele l-a trimis pe Gligor să caute niște oameni din sat cu boi pentru a-l ajuta. Cum sătenii nu îl cunoșteau, nu știau cum arată Regele lor, chiar când îl trageau cu mașina din noroi îl ”bodogăneau” cum știau mai bine zicând ”Cât de prost să fii să intri cu mașina în noroiul ăsta?”.
Un Rege certat de săteni! Nu, Regele n-a ripostat cu replici tăioase, nu le-a ”arătat” cine e el, ci s-a amuzat și cu o calmitate ”de te ungea la suflet” le-a mulțumit pentru ajutorul dat.
Drumul de la Garda Regală la viața de pădurar al Ocolului Silvic din Sebiș
După ultimele colinde cântate Familiei Regale în Ajunul Crăciunului din 1947, după dezarmarea forțată după la fel de forțata abdicare a Regelui, tânărul Miclea avea să se întoarcă acasă la soția Elena, fiica primarului din Ignești, și la fiul său care apropia împlinirea unui anișor de viață. A urmat cursurile școlii de pădurari, devenind astfel pădurar al Ocolului Silvic din Sebiș.
Dorul de Rege
”A plâns de bucurie, așa cum nu îl mai văzusem până atunci să o facă”, ne mărturisește fiul acestuia despre momentul reîntoarcerii în țară a Regelui, după Revoluție. Trecuseră 45 de ani în care îl păstrase viu în inimă și povești, iar acum avea să trăiască bucuria reîntoarcerii acestuia în țară, chiar dacă numai din fața televizorului. Era un fel de reîntâlnire cu tinerețea, atât de mult marcată de bucuria de a putea fi, timp de doi ani, în preajma Regelui, dar mai ales în ”duhul Regelui”.
Împreună cu nepotul, pe urmele trecutului
N-a putut pleca în veșnicie Baci Gligor al nostru până nu și-a plinit dorința de a reface, împreună cu nepotul său Cristi, drumul tinereții sale în slujba Regelui. Cum îi șade bine nepotului în fața dorinței bunicului, l-a urcat în mașină și au refăcut împreună drumul atât de des parcurs în tinerețe de la Arad la Sinaia. Cum își dorea ca bunicul său să se simtă cât mai bine în călătoria ”pe urmele trecutului”, l-a cazat la hotel pentru a-și hodini oasele, însă nu mare i-a fost mirarea când a descoperit că nu de odihnă avea nevoie Tata, cum îl numește chiar și nepotul, pentru că nu după mult timp a constatat că acesta a dispărut. Și cum să nu te panichezi când crezi că ți-ai pierdut bunicul într-un oraș străin? Nu, ”Tata” nu se pierduse. Probabil că memoria anilor petrecuți la Sinaia era atât de vie, chiar și după mai bine de 50 de ani, încât cu ușurință a ajuns la locul din apropierea Peleșului, unde de fapt el voia a-și odihni nu oasele ci amintirile. Nu l-a găsit singur. Era înconjurat de atât de mulți turiști care odihneau amintirile depănate de Baci Gligor, încât, de la distanță se instalase deja teama de a nu se fi întâmplat ceva rău. Era bine. Era el, erau amintirile cu Regele și mulți turiști care trăiau momentul, furat parcă din povești.
Nepotul și-a găsit și regăsit Bunicul, turiștii au gustat o lecție vie de istorie, chiar acolo în plină stradă, iar noi ne găsim astăzi în fața unei povești de viață pe care suntem datori a o da mai departe.
Povestea Regelui, izvorâtă din gura oamenilor simpli pe care nu îi poți păcăli cu vorbe frumos meșteșugite ”pentru că ei simt omul”, trebuie ascultată, trăită și dusă mai departe!
