Auzim, deseori, cum că noi, românii, avem o mentalitate de tot rahatul și un mod de a judeca lucrurile departe de justețea lor. Spunem toate astea noi, românii, nu alții. Noi singuri ne înjosim, cu bună știință. E o formă subnațională de lamentatio benevolentiae, care are de-a face, într-o bună măsură, cu spiritul nostru preponderent mioritic. În etichetările acestea periferice, căinarea și vaietul fac cea mai bună casă. Ele sunt sarea și piperul existenței noastre. A ăleia milenare, ca să nu începem (și aici) poveștile cu centenarul…
Fotbalul românesc nu face excepție de la regulă, ca să folosesc un clișeu de doi bani. Fotbalul românesc a fost dintotdeauna mai degrabă plângăcios decât spectaculos. Și când a câștigat Steaua Cupa Campionilor Europeni, țin minte că înaintea finalei se induceau tot felul de idei prăpăstioase. Că Michel Vautrot va fi al doisprezecelea adversar al roș-albaștrilor din București, că vor avea grijă diriguitorii de atunci ai UEFA să tragă spuza pe turta roș-albaștrilor din Barcelona. Numai că Vautrot a condus acea finală impecabil, iar celor din fruntea UEFA puțin le-a păsat de turta catalanilor. Dar – nu-i așa? – asta-i mentalitatea de tip românesc, să ne tânguim perpetuu, cu un ochi la slănina de pe masa bogaților și cu altul la drobul de sare de pe hornul strămoșesc.
Dar, numai mentalitatea noastră retrogradă să fie de vină? Putem accepta și o atare formulare, doar acesta este unul dintre clișeele pe care le-am împământenit. Numai că mentalitatea nu este o pereche de ciorapi pe care să o schimbăm atunci când prinde miros de transpirație. Mentalitatea este ceva mai complex, și ține de educația generațiilor, de cutumele locurilor și de circumstanțele existențiale. Vrem o țară ca afară, vrem un fotbal așijderea. Nu zbierăm lozincile astea de vreun sfert de veac încoace? Atunci, haideți să ne aliniem întrutotul tendințelor externe. Să ne dezicem de tot ce-i românesc, să ne facem chipuri cioplite cu tot felul de alogeni, să naturalizăm africani, să importăm ori să adoptăm ce ne pică la mână, fără să mai cântărim, în numele performanței viitoare.
Așa au procedat, în fotbalul lor, două dintre cele mai puternice națiuni ale globului: americanii și chinezii. Încă din anii ’70, americanii, cu soccer-ul acela transoceanic oarecum ieșit din tipare, au adus mereu jucători cu nume, dar scăpătați, din Europa. I-au adus cu un scop bine definit: ca să le paveze drumul către performanță. Și? Au ajuns Statele Unite în vârful piramidei la fotbal? Nicidecum. Chinezii scot din teșcherele lor zeci și sute de milioane de euro pentru a-și asigura serviciile unor importanți jucători din fotbalul occcidental. Obiectivul chinezilor se aseamănă izbitor cu obiectivul americanilor. Cucerirea Everestului. Dar, cu toate investițiile lor de miliarde, uite că nici chinezii nu au câștigat vreun titlu mondial. Poate că tocmai din această cauză, mulți dintre nababii chinezi și americani s-au reorientat, în ultimul timp, alegând să finanțeze cluburile cu tradiție și istorie din Occident. Pentru că și-au dat seama că la ei, peste Ocean ori în imensitatea Asiei, fotbalul nu prinde, oricâți bani ar băga și oricât s-ar strădui.
Revenind la fotbalul românesc și la toate neajunsurile și lipsurile lui, e evident că – în condițiile relevate mai sus – va rămâne un fotbal periferic. E posibil – iar în semifinala de U21 de la Bologna, cu Germania, s-a văzut – ca românii să nu aibă însușirile necesare atingerii performanței în acest sport. Cum e posibil ca românii să fie un neam de meșteri Manole, cărora niciun sacrificiu să nu le fie de-ajuns pentru o clipă de supremație. Toate noroadele din jurul României au obținut, la nivel de selecționate naționale, câte ceva în decursul istoriei lor, numai România, nu. La seniori, Rusia (sub denumirea de U.R.S.S.), Cehoslovacia și Grecia au câștigat Campionatul European. Iugoslavia a fost finalistă în două rânduri. Ungaria a fost vicecampioană mondială de două ori, ca vecinii ei, cehi, de altfel. De curând, la C.M. din Rusia, vicecampioană mondială scrie și pe cartea de vizită a Croației. Și, tot pe plan mondial, Polonia, Turcia și aceeași Croație au luat ,,bronzul”. Numai România a luat praful de pe tobă. La tineret, lucrurile stau cam la fel. Toate țările au câte ceva în vitrină, numai România nu!
E omenește a vrea mai mult și a tinde mai sus. E omenește, însă, a înțelege și când nu se poate…
FLORIN MATEI
