O invitație primită cu ceva timp în urmă de la unul dintre absolvenții Colegiului Moise Nicoară din Arad pentru a participa la întrunirea de 60 de ani a promoției ’57 m-a luat oarecum prin surprindere, m-a intrigat pentru ca într-un final să recunosc cu inima deschisă, m-a onorat.

M-a luat prin surprindere pentru că știind că acceptând o să renunț la orice alt plan legat de minivacanța de Rusalii; m-a intrigat pentru că nefiind de-a locului prima dată am făcut cunoștință cu acest colegiu dintr-o afirmație a unei cunoștințe care îmi dăduse de înțeles fără prea multe ocolișuri că “dacă n-ai terminat la Moise Nicoară (Slavici), cumva, nu exiști“, iar într-un final am înțeles că m-a onorat cu fiecare clipă petrecută în compania celor 19 absolvenți care au răspuns prezent întrunirii cu pricina.

Din dorința de a le surprinde reacția revederii ‘la cald’, cu atât mai mult cu cât trebuia să asist la o întrunire, nu de 10, ci de 60 de ani, am ajuns în fața colegiului printre primii și recunosc că m-au cucerit prin reacții cu fiecare apariție în parte. Bucurie, emoție, strângeri de mâini, îmbrățișări și multă Prezență… Rând pe rând au spus prezent domnii: Bătălan Aurel, Buler Pavel, Precupaș Stelian, Liptac Iosif, Pastuch Constantin, Moț Simion, Duica Anatol, Cornea Ovidiu, Păcurar Ioan, Zgărdău Gheorghe, Iuga Zeno Caius, Gug Pavel, Homescu Radu, Câmpan Sorin, Duță Horia, Raicu Alexandru, Onea Dorel, Iegaru Marius și, de undeva de la Finala Ligii Campionilor de la Cardiff, arbitrul Ioan Igna. Dacă preț de câteva zeci de minute am avut în față doar nume și chipuri, cu fiecare treaptă urcată pe scările colegiului aveam să descopăr Nume și Oameni de a căror prezență nu puteam decât să mă bucur. Mult!

Ajunși în sala festivă, într-o normalitate firească și plină de emoție, s-a păstrat un moment de reculegere în amintirea dascălilor și a colegilor plecați dincolo de vreme, după care Excelența Sa, domnul Radu Homescu, Ambasador al României în Statul Israel și în Republica Filipine înainte de 2006, primul rector al Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, a luat cuvântul și recunosc că aș fi vrut să nu se mai termine…Chipuri de dascăli aduși în prezent, călătorii prin file de manual și laboratoare, substantive concrete și abstracte aduse în actualitate prin vorba de duh a profesorului de Limba și Literatura Română de odinioară, trecută prin filtrul timpului, “Meșerie nu se pipăie”, îndemnul profesorului de Psihologie “Duceți-vă și ascultați muzică simfonică și astfel vă înnobilați, cu promisiunea că după a 50-a ascultare a lui Bach o să înceapă revelația”, pentru ca într-un final discursul să atingă problema învățământului actual pus sub semnul unui fals social în care profesorul trebuie să asculte de părinți și elevi, iar ulterior acest fapt să se vadă rostit din guri de nume sonore la televizor în formulări de genul “doișpe fete”. Ca o rugăminte a promoției 1957 pentru tânăra generație, reprezentată de doamna director Diana Achim, a fost aceea de a menține școala la nivelul recunoașterii sale și odată ieșiți de pe băncile ei etica în îmbrăcăminte și comportament să fie cartea de vizită pe calea devenirii personale. În continuare, doamna director a mulțumit celor prezenți asigurându-i că fac parte din tradiția bună a liceului la care face apel adeseori în fața generației actuale care se simte obligată a se ridica la același nivel.

Rând pe rând numele și chipurile s-au transformat în povești de viață care mai de care mai uimitoare și savuroase asupra cărora voi reveni cu mare drag în rânduri viitoare. Cert este că la final de întâlnire m-am auzit șoptindu-mi că nu mi-aș fi dorit să fi petrecut acele ore niciunde în altă parte.

Vă mulțumesc, domnilor! Să ne vedem sănătoși la întâlnirea de 70 de ani!