În aceste zile, România sărbătorește 140 de ani de la câştigarea Independenţei. Legea prin care a fost proclamată ieşirea de sub suzeranitatea Imperiului Otoman a fost adoptată de Parlament pe 10 mai 1877. Ziua de 10 Mai a fost vreme de 80 de ani Ziua Na ţională a României. La această dată, în 1866, Carol I a intrat în Bucureşti. 11 ani mai târziu, a fost declarată Independenţa. Iar pe 10 Mai 1881, a fost declarat regatul României.
Ideea de a avea în frunte un prinţ dintr-o dinastie domnitoare din Europa Occidentală nu a venit din străinătate, ci le-a aparţinut în totalitate oamenilor politici români. După stingerea marilor dinastii pământene, Basarabii şi Muşatinii, cele câteva zeci de mari familii boiereşti cu vechi sânge românesc sau românizate de multă vreme erau egal îndreptăţite la tron, prilej de nesfârşite conflicte interne. Familiile Ghica, Sturza, Ştirbei, Cantacuzino şi alţii, de rang mai mic, au decis că au nevoie de un arbitru imparţial, deasupra lor. În plus, negocierile inevitabile cu ocupantul rus sau suzeranul turc le-au dovedit că rangurile mărunte nu sunt luate în seamă. De aceea, la divanurile Ad-Hoc din 1857, românii au cerut Puterilor Garante, pe lângă Unire, şi principe străin.
Cum Marile Puteri le-au refuzat pe ambele, marii boieri şi politicienii liberali au forţat mai întâi Unirea, prin dubla alegere a românului Alexandru Ioan Cuza. Când guvernarea autoritară a acestuia şi-a pierdut sprijinul, liderii politici l-au trimis pe liberalul Ion Brătianu la Curţile europene în căutarea prinţului străin. Cel mai potrivit s-a dovedit a fi Carol I de Hohenzollern- Sigmaringen:
„În 1866, la vârsta de 27 de ani când printul Carol îşi făcea drum spre Bucureşti era războiul dintre Austria şi Prusia şi el fiind ofiţer putea oricând să fie arestat şi să devină prizonierul trupelor cesaro-crăieşti. Se şi povesteşte că o noapte întreagă a stat să-şi râcâie de pe o gentă de voiaj iniţiala C şi a circulat incognito în chip de valet al unui domn care, de fapt, îl aducea în România. Şi când a ajuns la Giurgiu şi a coborât de pe navă, căpitanul de pe nava austriacă a spus să mă bată Dumnezeu, ăsta cred că era – pentru ca pe mal erau foarte mulţi care-l aşteptau şi ridicau urale – ăsta cred că a fost prinţul de Hohenzolern, cum l-am scăpat”, a povestit istoricul Silvian Ionescu.
10 Mai 1866 | Principele Carol I depune jurământul
Aventura venirii în România nu s-a limitat la călătoria pe teritoriul inamic. Ca să ajungă la Bucureşti, trăsura principelui german a mers literalmente pe câmp. În Ţările Române nu exista cale ferată şi, pe multe trasee, nici drumuri. Sosirea în Capitală şi jurământul din biserica Patriarhiei au avut loc la miezul zilei de 10 Mai 1866 – începutul unui efort imens atât din partea lui Carol, cât şi a politicienilor şi a oamenilor obişnuiţi.
Din cauza înapoierii ţării şi a problemelor financiare, noul domnitor al României a avut de aşteptat 10 ani ca să se angajeze în Războiul de Independenţă.
„Când încă nu trecusem Dunărea şi se producea acel duel de artilerie între Calafat şi oraşul vecin, principele Carol merge să inspecteze o baterie. Şi la un moment dat, aflându-se pe parapet, vine un obuz şi explodează alături de el. Toţi s-au aruncat la pământ, să se ferească, el nu a avut nici un fel de reacţie, a rămas în picioare, şi-a ridicat chipiul şi a spus: „Asta e muzica ce-mi place!”. Ce poate să fie mai sublim! Gândiţi-vă! Era capul statului, putea fi oricând retezat. A stat acolo! Asta impresiona pe soldatul de rând când vede aşa un curaj. Cine ar mai fi îndrăznit să fugă de acolo când vede că tocmai capul statului este în fruntea lor”, a spus istoricul Silvan Ionescu.
1866-1914 | Cea mai lungă domnie din istoria României
Exemplul lui Carol I nu s-a limitat la curajul său militar din Războiul de Independenţă, când a coordonat toate trupele ruso-române de la Plevna contra turcilor. Prudent în politica internă, tânărul suveran îi îndepărta repede pe vânătorii de oportunităţi din preajma Puterii şi îşi selecta sfătuitorii după faptele lor. Fost adversar politic, liberalul Ion Brătianu i-a fost foarte aproape, iar conservatorul Lascăr Catargiu îşi permitea fără riscuri să-i spună „Aiasta nu se poate, Majestate”.
Pe de altă parte, şeful statului de atunci era un exemplu de cumpătare. Peleşul a fost construit din bani proprii sau trimişi din Germania în 12 ani, iar pretenţioşii ar spune că e mai degrabă o mare reşedinţă decât un castel. La masa regelui se mânca frugal, repede şi cu puţine discuţii. Elisabeta Doamna, soţia sa, se ocupa de familile sărace, de copiii orfani, de încurajarea artelor şi a educaţiei. A înfiinţat o şcoală şi un atelier pentru orbi în cartierul Vatra Luminoasă, existente şi astăzi. Donaţiile familiei regale încurajau munca cinstită şi premiau excelenţa:
„El nu oferea neapărat sume foarte mari de bani. Carol nici nu avea de unde pentru că şi conservatorii şI liberalii au fost destul de atenţi să nu lărgească punga coroanei mai mult decât trebuie. Prin donaţiile pe care le făcea, Carol transmitea un mesaj societăţii, oferea o pildă, promova binele public. Prin gestul lui, el a îmboldit, a motivat şi alţi oameni, fie ei de la simplii negustori până la prefecţi şi generali în armată, atunci când se ivea posibilitatea ridicării unei şcoli, ridicării unei statui, să se inscrie şi să semneze pe acele liste de subscripţie publică. Nu conta că dona un leu, că dona doi lei”, a explicat istoricul Alexandru Istrate.
10 Mai 1881 | Proclamarea Regatului României
Curajul, munca şi modestia întemeietorului dinastiei au fost cel mai bine întruchipate de coroana pe care a primit-o la 10 Mai 1881. La trei ani de la război şi după tratativele de la Berlin din iunie-iulie 1878, independenţa statului român era acum recunoscută de toate Puterile Europei, ceea ce a permis ridicarea ţării la rangul de Regat.
Si în privinţa încoronării ca Rege al României, cumpătarea lui Carol a avut câştig de cauză.
„Guvernul este de părere: coroanele sa fie foarte scumpe şi pompoase; Regele se declara cu hotarâre contra acestei idei, deoarece însemne scumpe regale nu corespund tradiţiilor ţării şi se potrivesc numai acolo un de ele au o valoarea istorică, fiind moştenirea secolelor trecute. Pentru coroana română seculii nu sunt în trecut, ci în viitor. Dânsul propune ca pentru sine sa se facă la Arsenal o coroană de oţel, din unul din tunurile cucerite de la Plevna, iar pentru Regină să se facă o coroană simplă de aur, dacă se poate de unul din giuvaergiii din Bucureşti”, se arată în Memoriile Regelui Carol.
1881 | Încoronarea lui Carol I, regele Independenței
România de astăzi celebrează oficial ziua de 10 Mai ca zi a Regalităţii. De două legislaturi, parlamentarii PSD refuză să accepte că Ziua de 10 Mai este şi Ziua Independenţei României. În fiecare an, cei interesaţi asistă la controversa legată de moţiunea din Parlament de la 9 mai 1866. Oamenii bătrâni şi buni ai naţiunii nu neagă faptul. Dar regele Carol I, învingătorul de la Plevna, premierul Brătianu cel care l-a convins să vină în ţară în 1866, prietenul lui Cuza, Mihail Kogălniceanul, apoi regele Ferdinand Întregitorul, Regina Marii Uniri, Maria şi copiii lor, medicul Carol Davila, inginerul Anghel Saligny, generalii Averescu şi Grigorescu de la Mărăşeşti şi Oituz, Nicolae Iorga şi George Enescu, au sărbătorit Ziua Independenţei pe 10 Mai.
„De ce nu s-a păstrat 10 Mai? Eu ştiu de ce nu s-a păstrat. Fiindcă domnii deputaţi din 1990 şi 1991 s-au temut de întoarcerea Regelui pe tron. Şi ei asociază ziua de 10 mai cu familia regală. Adevărata zi de independenţă este 10 mai 1877. Şi este foarte frumos ca sărbătoarea naţională a unei ţări să fie ziua când a devenit această ţară independentă, adică a început să facă parte din concertul european”, a spus istoricul Neagu Djuvara.
Sursa: digi24.ro
