“Și-a mea frunte ți se-nchină
Ca-naintea unui sfânt,
Căci, deși copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină,
Pe pământ.”
Scumpă Țară Românească, George Coșbuc
Înainte de toate, mă simt dator față de cititorul meu să fac o diferențiere prin definirea celor doi termeni atât de folosiți astăzi: naționalism, patriotism. În primul rând patriotismul reflectă acel sentiment de dragoste, de devotament față de țara și poporul din care faci parte. Poporul este conținutul țării, iar existența celor două este sine-qua-non. Iubești poporul, iubești țara. Asta înseamnă patriotismul. Pe de altă parte, naționalismul reprezintă conștiința de apartenență activă la o națiune ridicată la nivel de dragoste și mândrie față de naționalitatea pe care o avem. În acest context, mândria naționalității transcende limitele cetățeniei, devenind o înzestrare politică și culturală, un atuu intrinsec.
Dar ce este Patria? Iată o întrebare cu care m-am întâlnit încă din băncile școlii. Ea este însăși Țara în care eu și tu trăim, și ai cărei cetățeni suntem. Este tocmai mediul social, cultural și politic în care se mișcă un popor conform cutumelor, tradiției și nazuințelor sale istorice. Indiferend de nivelul de pregătire, toți cetățenii au cunoaștere despre apartenența lor la o națiune, așa cum pe de altă parte știu că aparțin unei familii. O familie caracterizată prin limbă, credință, trecut și alte însușiri specifice.
Cu toate acestea, eu privesc patriotismul ca pe o dimensiune valorică a națiunii noastre, demnă de întreaga noastră prețuire. Privesc patriotismul ca pe corola de minuni a acestui popor, prin mijlocirea căruia neamul nostru și-a încununat trecerea sa prin istorie prin martiriu, anduranță, conservare și supraviețuire sub obrocul apăsător al imperiilor cotropitoare. Credința în forțele proprii au făcut din patriotismul nostru o armă invincibilă, care în timp ne-a eliberat de lanțurile vasalității, ale ocupaționismului austro-ungar și sovietic și a tuturor regimurilor totalitate care ne-au îngrădit visele, aspirațiile și convingerile comune.
Dimitrie Cantemir face următoarea afirmație curioasă: ” Scrisul istoric are menirea de a elibera iubirea de patrie, amor patriae, din robia sentimentelor și a miturilor și de a o reconcilia cu adevărul…”. Iată, stimate cititor, cât de importantă este lectura istoriei propriului popor. Cunoașterea istoriei zidește în conștința fiecăruia dintre noi bastioane ale adevărului la timpul trecut, stopând avansul pe care mitologiile abjecte și egocentrice și le croiesc în mentalitatea noastră colectivă. Istoricul Nicolae Iorga, un alt mare român, completează simetric spusele lui Cantemir: “Cel care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și recunoaște mama.” Dar și “Cine uită, nu merită.”
A-ți cunoaște trecutul este o responsabilitate fundamentală, mai întâi morală și civică, iar apoi intelectuală. Mihai Eminescu, poetul nostru național, culminează: “Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară.”
Nu poți înțelege dragostea de țară dacă nu i-ai citit trecutul. Din acest motiv îndemn toți tinerii să citească istoria poporului român.
Cred că putem îndrăzni asumarea unui patriotism autentic și echilibrat dar plin de substanță, fără a ne ancora în zgura populismului, a ipocriziei și fanfaronadei. Generațiile de români care prin faptele lor au precedat timpul nostru istoric prin luptă, curaj și afirmare, au îndrăznit, în vremuri și mai tulburi, să rostească adevărul și să-l reamintească pentru a nu lăsa loc de ambiguitate și zugrăveală propagandistică, chiar dacă de cele mai multe prețul pentru dârzenia lor se făcea prin martiraj. Acest adevăr care se împletește cu patriotismul autentic trebuie așezat la temelia atașamentului nostru față de țară și nu față de oareșce delir mitologic. Acest patriotism autentic în vremuri ca acestea are datoria de a-și revendica adevăratele-i caracteristici, precum domnia legii prin constituționalism, demnitate și merituozitate.
Patriotismul real, dragii mei, este principala atitudine, comportamentul esențial pe care-l putem opune unui sistem politic care ne-a obișnuit cu impostura verbului, cu hoția industrializată, cu minciuna francă și cu răutatea unei democrații care a întors țara împotriva propriilor cetățeni.
Domnia legii, exprimată de atâtea ori prin statul de drept, nu constituie doar un set de garanții tehnice și abstracte asupra drepturilor și libertăților noastre, ci statul de drept este însăși osatura în jurul căreia căreia se articulează viitorul națiunii noastre democratice. O țară demnă, o țară compatibilă cu valențele democrației este o țară care-și respectă legile la fel cum își glorifică credința în Dumnezeu. Țara noastră, România, trebuie să rămână expresia clară a intervenției lui Dumnezeu în destinul poporului român. Patriotismul poate însemna tot ceea eu și mulți tineri din această țară negăm atunci când ne gândim la hatmanii din parlament și guvern. Patriotismul înseamnă pentru mine egalitate în drepturi, egalitate în protejarea drepturilor, egalitate în fața legii, și a suporta cu stoicism orice tentație a disperării în acele momente când totul pare să se fi năruit.
O țară frântă, o țară sfârtecată cu cetățeni care nu și-au pierdut speranța este o țară care se vindecă de pe o zi pe alta.
Unii mi-ar spune că patriotismul este un element devenit mult prea fad, incert și abstract astăzi. Nu intenționez strădanii politico-etimologice, nu vreau să mă lupt cu morbiditatea culturală a unor regimuri barbare care au răsucit direcția acestui termen sublim în favoarea propagandei partidelor lor. Da, uneori putem considera că patriotismul este un termen compromis, și orice reșapare ar fi în van, derizorie. Însă, intenționez să-l fac pe cititor să înțeleagă că, deși trăind în plinătatea exacerbării modernismului, patriotismul trebuie să rămână în comportamentul oricărui cetățean conștient, indiferent de coloratura pielii, de proveniența culturală și socială, indiferent de limba pe care o rostește, ca o identitate unică, o caracteristică de care să nu se dezică. Patriotismul înseamnă tocmai mândria de a nu ține cont de diferențe, ci de a te regăsi vizibil în valorile țării, culturii și poporului din care te tragi. Patriotismul înseamnă să vorbești liber despre aceste valori, fără resentimente, fără constrângeri, fără jenă. Sentimentul patriotic înseamnă să respingi eticheta, discreditarea și nevrednicia pe care alte popoare încearcă să ți le atribuie.
Știu că patriotismul există. Totuși, el încă rămâne un sentiment palpabil în fibra națiunilor lumii ăsteia. Nu cred că e o caracteristică inventată, asemeni unui produs, și pusă în brațele popoarelor. Faptul că sentimentul patriotic a fost profund demonetizat prin abuzul propagandei unor regimuri, nu îl face să nu mai existe. În fond, cred că el trebuie să se limiteze strict la ce simte cetățeanul, la fel ca și credința religioasă. Nu văd oportună impunerea sa ca pe o alternativă viabilă în contextul democrației. Cetățenii trebuie să o recunoască, să o frecventeze, să și-o asimileze pentru ca mai apoi s-o scandeze, s-o aclame cu forță. Patriotismul trebuie să rămână o atitudine pe care cetățeanul s-o îmbrățișeze nesilit de nimeni. Astfel sentimentul patriotic va deveni o stavilă în calea tuturor abuzurilor îndreptate împotriva cetățenilor. Mulți, prea mulți afirmă că patriotismul este un cult al Iadului, oul din care ies vertiginos războaiele. E un adevăr pe jumătate adevărat. Fiindcă atât timp cât patriotismul nu devine garanția unui aparat de propagandă politică, un instrument meschin de reperare a vrăjmașilor virtuali, el rămâne doar ceea ce este: un adeziv al solidarității, al regăsirii sinelui colectiv, al identității și apartenenței la o familie compactă, la o familie care ridică la rang de lege unitatea în diversitate. Patriotismul nu înseamnă șovinism sau iredentism, exclusivitate și marginalizare. Înțeles cu adevărat el devine prima școală care te face să înțelegi umanitatea. Pentru că familia nu-și învață copiii să ucidă, să se învrăjbească, ci să devină servi destoinici ai păcii între oameni.
Patriotismul autentic denunță nerespectarea legii și a bunăstării poporului, însă susține fericirea, propășirea și ascensiunea țării. Haideți ca din mândria de a fii român să dăm o altă conotație faptelor politice din această țară. Fiindcă înainte de toate, a fii român înseamnă o Altitudine, iar pentru asta este nevoie de fapte pe măsură.
Să rămânem la înălțime. Asta să ne fie marea străduință.
La mulți ani, români! La mulți ani, România!
Cu speranță și recunoștință,
Adrian Sereș
