Gai….cartierul meu drag. Mi-aduc aminte de vremurile când vecinul meu Kicsi Dimeny a primit directive de la antrenorul de copii al Vagonului , Alexandru Hăran să fiu convins pentru a merge la antrenamentele de pe stadionul din uzină.Până atunci , făceam parte din găștile de ”fotbaliști” ai cartierului și eram privilegiați de existența maidanelor. Cel mai folosit de către noi fiind terenul din vecinătatea fostului cinematograf ”Solidaritatea”, distrus mai târziu, teren oferit unor mici inteprinderi din care doar una mai funcționează.Era cel mai folosit pentru că avea și porți, cu mult înaintea noastră evoluând acolo formația ”Găiana”.Un alt maidan mult căutat și mult folosit a fost spațiul pe care se află actualmente BAT-ul, sau mă rog, cea mai rămas din BAT. Ore întregi, atât vara cât și iarna se disputau acolo miuțe interminabile de fotbal și hochei, iar seara concursuri de prins bondari cu borcanul.Alte ”găști ” de fotbaliști aveau maidanul lor, mai precis parcul de leagăne din apropierea bisericii sârbești, dar adevăratele întreceri se disputau chiar lângă aceeași biserică, terenul fiind amenajat de către noi fiind delimitat de liniile tramvaiului 4 care se întorcea în jurul lăcașului de cult și de zidurile acestuia. Dacă ( foarte rar) nu ne adunam destui pentru două echipe terenul era adaptat pentru competițiile de ” cap în 2” sau ”cap în 4”. De multe ori se alcătuiau întâlniri între selecționatele ale celor trei maidane .

În zilele acestea, profitând de vacanță, cutreier cartierul meu drag cu bicicleta sau cu mașina, asfaltarea globală ( aici nu am ce comenta) oferindu-mi facilitatea aceasta. Pe diferite străzi întâlnesc ”găști” de copii, unii, elevi de-ai mei la Școala din Gai. Miniterenuri amenajate pe șosea, linii trasate cu cretă, porți din pietre, copii care își împart atenția spre jocul lor , dar și de-a lungul drumului pentru a nu fi loviți de mașinile care circulă sau atenți să nu distrugă florile vecinilor. Se joacă cu pauze multe , mașinile devenind tot mai numeroase.

Unul din preferații mei, Marius, elev de-a III-a , care locuiește în preajma bisericii sârbești, stătea supărat pe bordura șoselei de lângă ”Flana”, alimentara de la capătul tramvaiului. Știindu-l mare îndrăgit de mingea de fotbal, îl întreb :

-Măi Marius, de ce nu vă jucați? Sunteți în vacanță.

-Unde, domn profesor?

-Păi, lângă biserică ( aducându-mi aminte de vremurile mele), îi răspund eu.

-Nu putem, domn profesor, buruienile sunt cât noi……

Rămân fără replică. Ajung acasă, pe străduța mea Izvor, o străduță ce se -nfundă în BAT. E una liniștită în comparație cu vacarmul de pe Centură. Caut în colecția mea de premii cucerite la edițiile Cupei Presei și sacrific setul de joc de șah cu trusă cu tot, apoi cumpăr o minge de volei și mai pun la batăie un fular al unul club de liga a II-a. Mai cheltui câteva zeci de lei pe niște dulciuri și biscuiți și le înscriu pe toate pe lista premiilor care vor fi oferite copiiilor care vor să participe la un concurs de ”duble”.În două zile, s-au înscris 11 băieți și două fete, toți până în 11 ani.Nu intru în detaliile întrecerii…au fost emoții, a fost transpirație, au mai concurat și la viteză pe jumătate de stradă. Urmărindu-i , mă gândeam ce privilegiați eram noi cu maidanele.Acum , la vârsta asta,am rămas tot privilegiați datorită asfaltării globale, însă copiiilor le lipsesc maidanele, adevăratele locuri de joacă.

De pe spațiile lor , ruinele BAT-ului, mormanele de pâmânt și fiare din vecinătatea ruinelor ” Solidarității”, buruienile cât casa, de pe și din jurul Parcului sârbesc privesc cu o mândrie tâmpă cum copii își împart atenția între jocul lor , mașinile care-i amenință și florile vecinilor.