Astăzi, 8 martie, se împlinesc 58 de ani de la moartea arhitectului Ludovic Szántay.
Știm, sună dur acel ”Așa, și?” din titlu, însă odată ajunși în fața locului unde își duce somnul de veci și despre care nici măcar nu putem spune că ar fi ”mormântul său”, singurul răspuns, care a răzbătut din răceala unor lespezi crăpate și a unei pietre funerare unde cu greu îi puteai desluși numele, a fost chiar ăsta: Așa, și? Cui îi pasă că se împlinesc 58 de ani de când arhitectul care și-a dedicat întreaga viață Aradului a încetat din viață sau că nu mai departe de 20 februarie s-au împlinit 147 de ani de la nașterea sa?
Un ”Așa, și?” care scoate la lumină vina colectivă de a nu se fi purces la ”reparațiile” morale atât de necesare după ieșirea din comunism, dar mai ales despre vina particulară a celor în a căror putere a stat această reparație și nu au făcut-o. Neputință, neștiință, rea-voință, nu știm. Cel mai probabil, timpul va decide.
”Dacă în Arad este cineva al cărui nume trebuie păstrat pentru posteritate, atunci acela este Szántay Lajos, arhitect cu gusturi rafinate, iubitor de artă, genialul proiectant și constructor al Palatului Cultural…”, consemna, în 8 octombrie 1913, un contemporan al său.
Și tocmai pentru o dreaptă și atât de necesară știință a posterității, istoricul Gheorghe Lanevschi, după o minuțioasă răscolire prin amintirile oamenilor și anevoioasă documentare prin arhive și biblioteci pe parcursul a zeci de ani, ne-a făcut un dar cât o rază de soare prin monografia omagială din 2011 și Monografia-Album, apărută în 2012, din cuprinsul cărora am preluat mare parte din informațiile prezentate mai jos.
Despre Ludovic Szántay
Ludovic Szántay s-a născut în Arad, la data de 20 februarie 1872. A urmat gimnaziul la Arad, liceul la Budapesta, după care s-a înscris la Politehnica din Zurich, absolvind în anul 1892 Arhitectura. Lipsa tatălui, mort pe când acesta avea dor un an, a fost suplinită de mama care l-a călăuzit pe calea studiului, cinstei, onoarei, înțelegerii și a altruismului.
După o perioadă de cinci ani, în care a activat ca angajat pe șantierele unor mari arhitecți și antreprenori budapestani, în anul 1897 s-a reîntors la Arad, unde și-a deschis un birou personal de arhitectură în propria casă de pe strada Ioan Rusu Șirianu, nr.2.
În anul 1902 este admis ca membru al Societății maghiare de artă decorativă din Budapesta, iar din anul 1905 devine membru al Societății culturale Kölcsey din Arad și a Societății Filarmonice, ajungând în același timp vicepreședintele acesteia.
În anul 1907 devine membru al Comisiei de arhitectură, urbanism și parcuri din cadrul Ordinului Arhitecților arădeni. Același an avea să fie și martorul căsătoriei acestuia cu Csank Varvara Vilma Rosa, urmând ca mai apoi să devină tatăl a două fete.
Cetățean onorabil, cu venituri substanțiale, rod al profesiei sale, Szántay figura pe listele plătitorilor de impozit ocupând ca valoare locul 21, achitând ca proprietar de imobile suma de 4.259, 16 koroane pe an.
Deloc de neglijat este și faptul că avea să devină și membru al Institutului Cultural al Orașului Liber Regesc Arad.
”Ne întâlnim în prezent cu viitorul trecutului”
Și nici că putea găsi domnul Gheorghe Lanevschi cuvinte mai realiste, aparținând Părintelui Arsenie Boca, care să ne întâmpine cu un impact asemănător celui unui duș rece la începutul lucrării ”Arh. Szántay Lajos. Monografie-Album”, Arad-2012.
Asta pentru că noi, astăzi, exact asta facem. Ne întâlnim în prezent cu viitorul trecutului, iar în acest prezent trecem zilnic pe lângă edificii pe care, dintr-o vinovată neștiință, rareori le asociem cu numele celui care le-a fost arhitect și părinte.
Și dacă despre Palatul Cultural, un contemporan al său spunea că ”și dacă acest monument ar fi fost singura realizare a arhitectului Szántay Lajos, numele și opera sa ar fi intrat în istoria arhitecturii arădene și nu numai”, cu atât mai mult se justifică aducerea în prezent a numelui și operei sale cu cât Palatului Cutural s-au adăugat edificii precum Biserica Evanghelică Luterană (Biserica Roşie), Gara CFR, Palatul Szántay, Palatul Bohus, Palatul Kohn, sediul Băncii Arad Cenad (Palatul Băncii Naţionale), Palatul Lloyd, Biserica Reformată, Cvartalul de locuinţe Neuman, Antrepozitele Andreny (Calea 6 Vânători).
După faptă, din păcate, grea ”răsplată”
După instaurarea regimului comunist în România, viața familiei Szántay se schimbă radical, fiind supusă unor umilințe greu de imaginat. În urma Decretului nr. 92/1950, li se confiscă întreaga avere, fiind lăsați fără niciun venit, fără dreptul la muncă şi, greu de înțeles, cu interdicţie la cantina săracilor. În încercarea de supraviețuire, se vede nevoit să apeleze la Uniunea Arhitecților, de unde a solicitat un ”ajutor de supraviețuire”, iar ulterior, la muzeul arădean, unde a făcut o ofertă achizițională care conţinea planuri şi fotografii ale unor edificii proiectate de el, fotografii cu clădiri vechi din Arad și chiar afişe ale unor concerte mai vechi. Ambele încercări rămânând fără niciun răspuns. Singurul ajutor avea să le vină pe ascuns de la Biserica Reformată, Biserica Romano-Catolică și Biserica Evanghelică Luterană care s-au hotărât a le asigura cele necesare supraviețuirii, cu rândul. Ca în multe alte cazuri, comunismul avea să distrugă trupul, nu însă și spiritul. Asta pentru că, chiar de acolo, din mijlocul multelor umilințe, avea să își primească întotdeauna musafirii îmbrăcat elegant, cu papion sau cravată.
Sărac și bolnav, a supraviețuit decesului soției și fiicei Anna pe care a văzut-o stingându-se în chinuri groaznice în urma grevei foamei ținută în speranța că autoritățile își vor da seama de nedreptățile la care sunt supuși. Nedreptăți care nu numai că nu s-au ameliorat ci chiar i-a adus în situația de a arde mare parte din arhiva personală pentru a se încălzi în iernile geroase.
Într-o zi de 8 martie, de la care astăzi de împlinesc 58 de ani, arhitectul Ludovic Szántay încetează din viață fără ca pensia de merit promisă de Statul Român să mai ajungă la el. Fiica cea mică, Terezia, o coroană, un prieten, Iosif Sârbuţ, și un final pecetluit în Cimitirul Eternitatea din Arad, unde stă scris neclar pe o piatră funerară numele unuia dintre cei mai importanți arhitecți ai Aradului. Și nu, nu în propriul mormânt ci în locul de veci al milostivei familii Nicolae.
Astăzi
Fie că trecem doar pe lângă Biserica Roșie și ne bucurăm de perfecțiunea fiecărei cărămizi așezate acolo, fie că urcăm scările Palatului Cultural pentru a ne da un atât de necesar ”refresh” sufletesc în timpul concertelor susținute de Filarmonică, fie că ne hotărâm a ”da mâna cu istoria” în interiorul Muzeului sau, de ce nu, fie că doar ne hotărâm a lua trenul, deci musai a merge la Gara CFR, fiecare în parte și toate împreună ne spun despre Ludovic Szantay nu atât că a fost maghiar, nici că a fost român ci că a fost Arădean cu toată ființa.
Edificiile vorbesc despre el, pe când lespezile locului unde își poartă veșnicia vorbesc despre noi. Despre noi, cei care, la doar doi pași de Palatul Cultural, facem comemorări, ținem discursuri ”în memoria victimelor comunismului” fără, însă, a înțelege că toate acestea își vor găsi sensul real doar în momentul în care vom face pași concreți pentru a îndrepta ce este de îndreptat… și poate că atunci, cine știe, în cazul arhitectului Ludovic Szántay, am putea auzi răsunând, din nou, de peste veacuri, vioara în Piața Catedralei.
Până atunci, imaginile de mai jos vorbesc de la sine…
