Ziua internaţională a persoanelor dispărute este marcată în fiecare an, la data de 30 august.
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat, la 21 decembrie 2010, Rezoluţia 65/209, prin care şi-a exprimat profunda îngrijorare faţă de creşterea fenomenului dispariţiilor forţate în diferite regiuni ale lumii, ce presupune arestarea, detenţia şi răpirea de persoane împotriva voinţei lor, dar şi faţă de numărul tot mai mare de rapoarte cu privire la hărţuirea, maltratarea şi intimidarea martorilor sau a rudelor persoanelor date dispărute, potrivit site-ului oficial al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceste fapte reprezintă o încălcare deosebit de gravă a drepturilor omului şi fac obiectul unei infracţiuni internaţionale.
Prin aceeaşi rezoluţie, Adunarea Naţiunilor Unite a salutat şi intrarea în vigoare a Convenţiei internaţionale pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate, adoptată la 20 decembrie 2006, şi a decis declararea zilei de 30 august drept Ziua internaţională a persoanelor dispărute. Această zi a fost marcată pentru prima dată în 2011.
Până în prezent, Convenţia internaţională pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate a fost semnată de 96 de state, iar 57 au ratificat-o, potrivit https://treaties.un.org.
Dispariţia forţată a devenit o problemă globală şi nu se limitează doar la o anumită regiune a lumii. După ce, în mare măsură, fenomenul a fost rezultatul dictaturilor militare, astăzi, acesta este cauzat de situaţii complexe create de conflictele interne, mai ales ca mijloc de represiune politică a adversarilor. Fenomenul de dispariţie forţată este frecvent folosit ca o strategie pentru a răspândi teroare în societate. Sentimentul de nesiguranţă generat de această practică nu se limitează doar la rudele apropiate ale dispărutului, ci afectează şi comunităţile şi societatea din care acesta face parte.
ONU atrage atenţia, cu prilejul acestei zile, în special asupra hărţuirii apărătorilor drepturilor omului, a rudelor victimelor, a martorilor şi a avocaţilor acestora. Susţine, de asemenea, necesitatea unei atenţii speciale, care trebuie acordată anumitor grupuri de oameni deosebit de vulnerabile, precum copiii şi persoanele cu handicap.
Comitetul privind dispariţiile forţate (CED) este organismul experţilor independenţi ce monitorizează implementarea Convenţiei de către statele semnatare ale acesteia, care sunt obligate să prezinte Comitetului rapoarte privind modul în care drepturile sunt puse în aplicare. Statele trebuie să raporteze în termen de doi ani de la ratificarea Convenţiei. Comitetul examinează fiecare raport, transmiţând recomandările sale statului respectiv. Comitetul se reuneşte de două ori pe an, la Geneva, potrivit www.ohchr.org.
Cele două mecanisme ale ONU cu privire la dispariţiile forţate au primit numai în 2014, peste 250 de cereri din partea membrilor unor familii din întreaga lume, care solicitau să se ia măsuri urgente. Această cifră reprezintă doar o fracţiune din miile de cazuri care nu sunt raportate, fie din cauza condiţiilor de securitate, fie din cauza lipsei de cunoaştere a existenţei unor mecanisme internaţionale care pot acorda ajutor.
Atât Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, cât şi Convenţia internaţională pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate califică aceste dispariţii forţate drept crime împotriva umanităţii şi, potrivit www.un.org, oferă familiilor victimelor dreptul de a solicita despăgubiri şi de a afla adevărul despre dispariţia acestora.
Sursa: agerpres.ro
