Cella Delavrancea, prozatoare și pianistă, s-a născut la 15 decembrie 1887, la București. Era fiica cea mai mare a scriitorului și avocatului de renume Barbu-Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) și a Mariei Lupașcu, licențiată în filosofie și matematică, profesoară de liceu, care era, în același timp și o admirabilă pianistă.
Cella Delavrancea a manifestat un talent precoce și o rară sensibilitate pentru muzică, fiind cunoscută ca o bună pianistă încă de la vârsta de opt ani. A beneficiat de o educație deosebită în familie, începând să studieze pianul și ajungând să cunoască la perfecție, în adolescență, limbile franceză și germană. A studiat la Conservatorul de Muzică din București, după care a plecat la Paris pentru a-și desăvârși arta interpretativă.
A concertat cu succes în toată Europa și a avut prilejul să apară pe scenă alături de George Enescu, pentru care avea o enormă admirație. Pianista Cella Delavrancea a ocupat un loc foarte important în evoluția artei interpretative românești din secolul XX și a influențat mult școala muzicală românească și prin perfecțiunea interpretării, dar și datorită activității sale de cronicar muzical. În 1922 l-a cunoscut, la Paris, pe Constantin Brâncuși.
Prozatoare și muziciană, a publicat articole, cronici dramatice, critică muzicală și plastică în ”Le Moment”, ”Muzică și poezie”, ”Cuvântul” ș.a., iar după 1947 în principalele reviste ale vremii. A fost membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu.
Între 1950-1954, a fost profesoară de liceu la București, iar din 1954 a predat pianul la Conservator.
Editorial a debutat în 1946 cu volumul de nuvele ”Vraja”. În 1970, i-a apărut volumul ”Arpegii în ton major”, în 1974 — ”Mozaic în timp”, care include o secțiune de note de călătorie și de amintiri despre Barbu Delavrancea, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale și Alexandru Vlahuță, iar în 1975 romanul de dragoste ”O vară ciudată”.
Volumul antologic ”Scrieri” a apărut în 1982 și avea să fie completat în 1984 cu ”Trepte muzicale”, care grupează o serie de texte radiofonice din perioada 1942-1944. În 1987, i-a apărut volumul memorialistic ”Dintr-un secol de viață”. Cella Delavrancea și-a petrecut mulți ani la conacul de la Slăvitești, județul Vâlcea, alături de cel de-al treilea și ultimul său soț, Philippe Lahovary.
Dan Grigore, care i-a fost elev și prieten, spunea într-un interviu despre profesoara Cella Delavrancea: ”A fost profesoara mea la vârsta de 9-10 ani. Era de o generozitate naturală a unui artist, făcea notă discordantă cu severitatea și autoritatea manifestă a celorlalte personalități muzicale, tocmai prin felul ei neprotocolar și cald de a se purta cu mine. Ea putea, la vârsta ei, să se apropie de modul meu de a fi și de a percepe. Mult mai târziu, am avut revelația că D-na Cella a fost, poate, cea mai tânără prietenă a vieții mele (…)”.
În decembrie 1977, când Cella Delavrancea a fost sărbătorită de Uniunea Scriitorilor cu prilejul împlinirii onorabilei vârste de 90 ani, a interpretat pentru publicul prezent un vals de Chopin, pe care — menționa atunci marea artistă — ”l-am cântat lui Caragiale la Viena, pe când aveam vârsta de 14 ani”. Cella Delavrancea a fost și primul artist român care a participat la sărbătorirea propriului centenar, în 1988, la Ateneul Român, în cadrul unui concert de gala la care a cântat alături de pianistul Dan Grigore.
Cella Delavrancea s-a stins din viață la 9 august 1991, la București. A fost înmormântată în Cimitirul Bellu.
În perioada 14-16 mai 2011 a avut loc la Râmnicu Vâlcea concursul de critică muzicală ”Cella Delavrancea”, marcând împlinirea a două decenii de la dispariția artistei. Concursul a fost destinat tinerilor critici muzicali, studenți și masteranzi din instituțiile de profil din România.
Sursa: agerpres.ro
