La 14 iulie 1873, principele Carol a semnat Înaltul Decret nr. 1303, prin care s-a aprobat înființarea unei secții de telegrafie în cadrul Batalionului de geniu al armatei române, marcând astfel apariția transmisiunilor militare. Secția de telegrafie era formată din: un șef de secție, 15 manipulatori, șefi de ateliere și 30 de lucrători telegrafiști, potrivit ”Calendarului tradițiilor militare” (2010).
Încă din 1855, se înființase o școală, care a fost absolvită de primii șapte telegrafiști, iar în primăvara anului 1873 fuseseră trimiși pentru documentare în Franța, Belgia și Austria ofițeri români, pe probleme referitoare la telegrafie.
La 28 mai 1874, s-a hotărât, prin Înaltul Decret nr. 1.132, creșterea numărului de secții de telegrafie militară la patru. Acestea au participat la Războiul de Independență din 1877-1878, asigurând nevoile de conducere a trupelor. Primul ofițer telegrafist din Armata Română a fost căpitanul Grigore Giosan, comandantul companiei de minari, întemeietorul primei școli de telegrafie militară. La 19 octombrie 1877, prin Decretul 1957, cele patru secții de telegrafie au fost reorganizate în Compania 6 Telegrafie, care, la 5 decembrie 1877, a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General Român. În perioada februarie-martie 1878, compania s-a ocupat de strângerea liniilor telegrafice construite pe perioada războiului, care de acum nu mai erau necesare, iar în octombrie 1878, prin Înaltul Decret 2253, compania de telegrafie s-a desființat, cele 4 secții de telegrafie fiind repartizate celor patru companii de săpători minari și telegrafiști din batalionul de geniu.
Imediat după încheierea Războiului de Independență din 1877-1878, s-au conturat noi principii de organizare a transmisiunilor, acestea trecând la o specialitate militară distinctă, având în componență telegrafiști, telefoniști, curieri etc. Tot în această perioadă, au apărut și primele regulamente și manuale în acest domeniu, specialitățile subunităților de transmisiuni diversificându-se în funcție de trupele pentru care asigurau legăturile (infanterie, artilerie, cavalerie). În perioada Primului Război Mondial au apărut reguli clare de organizare a transmisiunilor în vederea asigurării unor legături stabile. În această perioadă, existau cinci companii de telegrafie și un batalion de specialități, la dispoziția Ministerului de Război. Mijlocul cel mai frecvent folosit a fost telefonul, Armata Română nedispunând de o dotare suficientă cu aparatură de telegrafie fără fir.
La 30 octombrie 1919, Batalionul de Specialități a fost transformat în regiment de specialități, denumit ulterior Regimentul 1 Transmisiuni. În 1932, s-au înființat încă două regimente de transmisiuni și un batalion de transmisiuni de munte, iar la 1 aprilie 1932, în baza Înaltului Decret nr. 497, s-a înființat Brigada de transmisiuni. Prin Decretul nr. 3818 de la 1 iulie 1942, transmisiunile au fost separate de arma geniului, prin înființarea Comandamentului Transmisiunilor, a școlilor de ofițeri și subofițeri și a Centrului de instrucție al transmisiunilor. În perioada 1945-1989, au funcționat Brigada de Transmisiuni, Comandamentul Transmisiunilor și Comandamentul Trupelor de Transmisiuni. La 30 octombrie 1993, prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor, Informaticii și Electronicii, prin contopirea Inspectoratului General al Transmisiunilor cu Direcția Informatică și Automatizarea Conducerii Trupelor și Secția Luptă Radioelectronică, ambele din structura Marelui Stat Major, iar la 1 mai 1997, prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor prin reorganizarea Comandamentului Transmisiunilor, Informaticii și Electronicii și înființarea, la 30 aprilie 1997, a Direcției Comunicații și Informatică din Statul Major General. Potrivit site-ului smg.mapn.ro, la 1 mai 2006, tot prin Ordin al Ministrului Apărării Naționale, denumirea s-a schimbat în Comandamentul Comunicațiilor și Informaticii.
Sursa: agerpres.ro
