Petre Țuțea, eseist, filosof și economist, s-a născut la 6 octombrie 1902, la Boteni, județul Argeș, în familia unui preot.
Studiile secundare le-a început la Gimnaziul ”Dinicu Golescu” din Câmpulung, finalizându-le mai târziu, din cauza războiului, la Liceul ”George Barițiu” din Cluj (1920-1923). A frecventat apoi Facultatea de Drept a Universității din Cluj (1923-1926), unde, în 1929, și-a susținut și doctoratul în drept administrativ, potrivit ”Dicționarului general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, București, 2009).
A fost, pe rând, funcționar la judecătoria din Pui (județul Hunedoara), referent în Ministerul Comerțului și Industriei, atașat la Legația Economică Română din Berlin (1933-1934), unde a audiat cursuri de politologie la Universitatea ”Friedrich Wilhelm”, șef de secție în Ministerul Economiei Naționale (1936-1939), șef de secție, apoi director în Ministerul Comerțului Exterior (1940-1941), șef de secție în Ministerul Apărării Naționale (1941-1944), director de studii în Ministerul Economiei Naționale (1944-1948).
Debutează în 1929 cu un pamflet în ”Chemarea tinerimii române”, organul clujean al Partidului Național Român, unde va publica numeroase texte, până în 1932, folosind și pseudonimul Observator.
După ce vine la București, scrie, în 1932-1933, la săptămânalul ”Stânga”, subintitulat ”Linia generală a vremii”, unde iscălește cu pseudonimul P. Boteanu, alături de Petre Pandrea, Sorin Pavel, Mircea Grigorescu, Petru Comarnescu ș.a. În 1935 publică, împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu și Petre Ercuță, ”Manifestul revoluției naționale”.
În 1938 își începe colaborarea la ”Cuvântul”, în care va figura cu articole prolegionare, se arată, de asemenea, în ”Dicționarul general al literaturii române”. Pentru acestea, ca și pentru funcțiile avute în perioada guvernării de extremă dreapta, a fost închis în 1948, fără proces, la Ocnele Mari, apoi la Jilava. A fost eliberat în 1953, dar arestat din nou în 1956, sub acuzația de uneltire contra ordinii sociale. Este condamnat la zece ani de închisoare, însă în urma unui nou proces, din 1959, primește sentința de optsprezece ani de muncă silnică. A fost eliberat în urma amnistiei generale din august 1964, trăind până la sfârșitul vieții din ajutor social.
A elaborat numeroase proiecte, eseuri și dialoguri filosofice, teologice și antropologice, majoritatea rămase în manuscris. Până în 1989 a semnat sporadic texte de mici dimensiuni, cu precădere în revistele ”Familia” și ”Tribuna”. După 1989 este descoperit de media, acordă numeroase interviuri, fiind realizate, de asemenea, mai multe documentare. Opera sa a fost editată postum. ”Mai mult decât un autor, Țuțea este un personaj. De altfel, în această ipostază a intrat în memoria publicului, prin intermediul interviurilor scrise sau televizate în perioada imediat postdecembristă, acest gânditor care înainte era cunoscut doar de un cerc restrâns de admiratori (…)”, se mai arată în ”Dicționarul general al literaturii române”.
Dintre cărțile publicate amintim: ”Manifestul revoluției naționale” (în colaborare) (Sighișoara, 1935; București, 1998); ”Bătrânețea și alte texte filosofice” (București, 1992); ”Mircea Eliade” (Oradea, 1992); ”Între Dumnezeu și neamul meu” (București, 1992); ”Omul — Tratat de antropologie creștină” (I-II, Iași, 1992-1993); ”Philosophia perennis” (București, 1992); ”Proiectul de tratat. Eros” (Brașov-Chișinău, 1992); ”Reflecții religioase asupra cunoașterii” (București, 1992); ”Lumea ca teatru. Teatrul seminar” (București, 1993); ”321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea” (București, Ed. Humanitas, 1993); ”Neliniști metafizice” (București, 1994); ”Filosofia nuanțelor” (Iași, 1995); ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea” (ediția a II-a, București, Ed. Humanitas, 2000); ”Ieftinirea vieții. Medalioane de antropologie economică” (București, 2000); ”Ultimile dialoguri cu Petre Țuțea” (Norcross, SUA, 2000).
Cele 322 de ”vorbe memorabile” ale lui Petre Țuțea au fost ”culese” din interviurile apărute în presă după 1989 și diverse înregistrări video sau audio, din care câteva ale unor conversații private, se arată într-o notă la cea de-a doua ediție a volumului ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea” (Ed. Humanitas, 2000). ”Multe din fragmentele selectate pentru volumul de față se regăsesc de altfel în ‘Între Dumnezeu și neamul meu’ (Petre Țuțea, Fundația Anastasia, București, 1992) și ‘Jurnal cu Petre Țuțea’, de Radu Preda (Ed. Humanitas, București, 1992), ele însele cărți bazate pe reproducerea de interviuri (prima), respectiv înregistrarea la magnetofon a unor conversații private (cea de-a doua)”, se mai precizează în nota amintită.
”Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire și suferință. Și convingerea mea este că suferința rămâne totuși cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”. Despre un alt mare filosof român Petre Țuțea spunea: ”Eu m-aș întâlni cu Cioran în neliniștile mele, care seamănă cu ale lui, iar el s-ar întâlni cu misticismul meu în lirismul lui” (”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, Ed. Humanitas, 2000).
”Avea atâta indescriptibil farmec, încât după câteva ceasuri de conversație (…) îți venea să-l părăsești brusc, copleșit, și să alergi să notezi totul, să nu se piardă atâta frumusețe și profunzime a gândului, dar și strălucire a exprimărilor”, spune despre Petre Țuțea scriitorul Ion Papuc într-o postfață la volumul ”Bătrânețea și alte texte filosofice” (Petre Țuțea, Editura Viitorul Românesc, București, 1992). ”Prietenul meu, filosoful, a fost o personalitate de vaste cuprinderi, la el atitudinile solemne alternând mereu cu mari izbucniri de veselie. Lumea era pentru el lucrarea gravă a lui Dumnezeu, dar și spectacol al nimicniciei omului”, arată, de asemenea, Ion Papuc.
Petre Țuțea a murit la 3 decembrie 1991, la București, și a fost înmormântat în comuna natală Boteni.
Sursa: agerpres.ro
